„Un homme en question“

 

Gelu Ionescu

 

Era cu totul previzibilă, după 1989, „recuperarea“ marilor scriitori din exil, în genere o „recuperare“ care privea tot ceea ce fusese ocultat sau interzis în materie de artă, de literatură, de filosofie, în anii comunismului. O „recuperare“ complicată, departe de fi terminată, din care nu puteau lipsi şi unele accente mai mult sau mai puţin false sau penibile. Cum bine ştim, chiar după 1960 începuse o „reconsiderare“ generală, care a înaintat destul de bine, dar cu multe capricii conjuncturale şi, mai ales, cu texte trunchiate, omisiuni sau chiar intervenţii în text. În ea au intrat şi o parte din piesele lui Ionesco. De altfel, aşa cum se ştie, din nenorocire, cea mai mare parte a „clasicilor“ noştri nu au ediţii cu texte integrale – ar trebui luat totul de la capăt, dar...

Cu Mircea Eliade „recuperarea“ a mers mai lesne, nu numai pentru valoarea literaturii şi importanţa internaţională a operei sale ştiinţifice sau teoretice, ci şi pentru că orientarea politică şi tipul de naţionalism al începuturilor lui Eliade conveneau naţionalismului protocroniştilor, cei care „împingeau“ traducerea şi reeditarea pînă la maximumul de toleranţă al cenzurii într-un anume moment, într-o anume „conjunctură“. În ultimii 20 de ani, şi datorită haosului conformist din capul arhivarului lui supradevotat, editarea mi se pare anarhică; rămîne deci să fie pornită o ediţie critică a operei complete a lui Mircea Eliade. Din cîte înţeleg, încurcate rămîn, în continuare, unele probleme ridicate de jurnal şi de corespondenţă (inedite).

Şi „istoria“ recuperării lui Ionesco nu s-a dovedit simplă. După ce fusese mult jucat la sfîrşitul anilor ’60, pînă în 1971, anul cotiturii, al pseudorevoluţiei culturale, cînd pînă şi numele lui a devenit prohibit: în unele momente da, în altele nu – capriciile cenzurii. După 1989 începe o altă, nouă etapă, cînd se scrie mult şi se joacă mult – cum era şi normal. Interzisă de comunişti, opera unuia din cei mai mari dramaturgi ai secolului trecut, jucat pretutindeni cînd în România era interzis, intră acum într-un regim de normalitate, o normalitate în care juca, fireşte, un rol şi originea scriitorului, devenită imediat obiect de „cult“. A fost tradusă toată opera, au reapărut cărţile sale din anii ’30, a apărut şi o traducere integrală a teatrului (la sfîrşitul anilor ’60 şi în 1970 existaseră două ediţii selective, în care erau multe traduceri excelente; ediţia din 1970, în două volume, apărută în colecţia „Biblioteca pentru toţi“, şi-a epuizat tirajul de 30.000 de exemplare în cîteva zile). Integrala teatrului, ediţia de la Editura Univers, începută şi terminată în anii ’90, a fost, după opinia mea, un eşec –  responsabilitatea lui trebuie împărţită mai multora. În consecinţă, Editura Humanitas, la cererea fiicei scriitorului, Marie-France Ionesco, a realizat o nouă versiune a integralităţii teatrului – din care, după ştiinţa mea, ar mai fi de apărut un volum sau două, pe lîngă cele 10 existente. Această ultimă ediţie – care e de crezut că va fi completă – este net superioară din toate punctele de vedere celei anterioare; existau însă şi cîteva traduceri admirabile din anii ’60; greu de înţeles de ce nu au fost încorporate în ambele integrale.

Iată că am ajuns la anul acestui centenar – şi apele au fost tulburate de o ciudată interdicţe de sărbătorire; s-au semnalat mai înainte şi cîteva capricii în ceea ce priveşte dreptul de reprezentaţie, interzis unor trupe după criterii greu de înţeles (în afara celei care privea Teatrul Naţional din capitală, condus de activişti culturali comunişti, la un moment dat, în anii ’90). Interzicerea ultimă se bazează pe faptul că Ionesco se socotea scriitor francez – mai precis aparţinînd, cu toată gloria sa, literaturii franceze, ca şi Academiei Franceze, multele onoruri cu care a fost acoperit, atît de meritat, le-a dobîndit pentru această operă. Deci: scriitor francez, şi nu român. Pot confirma personal – în urma privilegiului extraordinar de a-i fi fost oaspete – că aceasta era chiar opinia sa.

Ceea ce nu înseamnă că începuturile sale literare, pînă în 1950, aproximativ, nu au fost scrise în româneşte, cum bine se ştie, şi au apărut în edituri şi nenumărate publicaţii din România. Mai mult: volumul Nu, din 1934, a fost tradus (totuşi!) în limba franceză din voinţa autorului, precum şi scrierea parodică Viaţa grotescă şi tragică a lui Victor Hugo (text redescoperit de mine în 1970 şi apărut în revista Secolul 20, un număr din 1972, număr pe care i l-am oferit marelui scriitor ca proaspăt editat, chiar în vara lui 1972, la sosirea mea în Paris). Deci o... „recuperare“ a scrierilor... româneşti care face greu, dacă nu imposibil să refuzi literaturii române, culturii române dreptul de a-l omagia şi sărbători.

În mod evident, literatura scrisă în româneşte nu „anticipa“ afirmarea ca dramaturg a lui Ionesco (ca dramaturg, şi nu ca autor de jurnal, de pildă). Cum am arătat şi altă dată, privitor la teatru nu există decît o singură „notă“, despre melodramă, o re­flexie pe această temă (tot de mine scoasă din uitare). Nimic altceva despre dramaturgi români, spectacole etc. Dacă varianta în româneşte a Cîntăreţei chele există – a fost comentată pe larg şi corect datată la începutul deceniului cinci –, asta nu înseamnă că „teatrul lui Ionesco s-a născut în româneşte“, cum s-a spus, o exagerare jenantă, căci nu există nicio altă dovadă că el îşi „pregătea“ cariera extraordinară de dramaturg francez şi în alte... încercări glumeţe scrise în limba în care îşi începuse cariera. Căci Englezeşte fără profesor (devenită Cîntăreaţa cheală pentru mapamond) nu a fost iniţial decît o încercare glumeaţă – asta e opinia mea. Deci: oricît de interesante şi astăzi admirate – pe drept cuvînt – ar fi scrierile lui Ionescu în româneşte, nu de la ele i-a venit celebritatea, el încercînd – în anii cît a scris numai româneşte – toate genurile, în afară de teatru; eu cred că vocaţia de dramaturg şi-a descoperit-o tîrziu şi... timid, în ciuda agresivităţii împotriva a tot ce era teatru tradiţional, ca să zic aşa. Dar el a ţintit exact şi genial. Aşa a intrat în literatura lumii şi în istoria ei. Mă tem, în continuare, că admiraţia de azi pentru scrierile sale în româneşte – articole, eseuri, pagini de jurnal etc. – se datorează mai ales carierei mondiale a operei şi personalităţii scriitorului. Adică e o consecinţă, o „reflectare“ a ei. Ideile, atitudinile lui Ionescu faţă de literatură, critică, faţă de specific şi provincialism, faţă de „autorităţile“ vieţii literare a acelor decenii au fost cunoscute doar de o mînă de oameni pînă la „eliberarea“ publică a întregii opere, după ’89; de altfel, ele nici nu puteau fi citate, pentru că spiritul său critic, iconoclast şi antiprovincial nu plăcea mai nimănui; dar şi pentru că, din 1945, devenise şi condamnat politic, mai apoi fiind nu o dată „denunţat“ ca un denigrator al literaturii române. „Înălţimea“, chiar adulaţia sa de astăzi e comparabilă, prin exces, cu ignorarea de pînă la integrala descoperire a valorii operei sale în româneşte. Două extreme.

De altfel, în continuarea acestor consideraţii „inoportune“ cu centenarul, Ionescu a plecat din România nu numai datorită fricii sale de legionarism etc., frică reală, consemnată de majoritatea celor pe care îi frecventa – oroarea faţă de totalitarism a rămas una din temele sale cele mai specifice –, dar şi pentru că, la urma urmei, prezenţa sa în viaţa literară românească a acelor ani a semănat cu un fel de... eşec. Nu era luat în serios – deşi el avea de cele mai multe ori dreptate! –, valoarea scrierilor sale părea cam îndoielnică (pentru că nu era... „serios“) şi privită cu un anume scepticism (citim tot în scrierile memorialistice ale amicilor). Încît nimic nu-l ţinea în „ţara tatălui“ – cum a formulat, inspirat, Marta Petreu. Plecînd, încerca altceva –o carieră diplomatică, şi încă în ţara în care se simţise fericit şi în prima sa copilărie, şi în timpul bursei pntru doctorat pe care o avusese la sfîrşitul anilor ’30 la Paris. Şi pentru că limba sa maternă a fost franceza, şi pentru că socotea „identitatea“ sa majoră ca fiind cea franceză. Faţă de „ţara tatălui“ avea uneori oroare, aşa cum se poate citi în pagini din jurnal şi din ecourile acestora în piesele de teatru. Conflictele familiale, prezenţa insuportabilă a tatălui în viaţa sa, pe de o parte, cea a mamei de care s-a simţit atît de legat, pe de alta, au avut o considerabilă influenţă asupra autorului: „tema“ a trecut şi în teatru (în care cuplul, familia sînt surse frecvente de conflict). Apoi, nu ar trebui uitat şi faptul că, la sfîrşitul anilor ’40, după război, Ionescu, aproape neavînd din ce trăi la Paris, nu excludea o reîntoarcere într-o ţară pe care o credea, ca mulţi alţii, că se îndrepta spre democraţie. Scrisorile către Tudor Vianu o confirmă. Sau că, în anii ocupaţiei, el nu avea cum nu fi de partea „stîngii“ franceze, antihitleriste; o înclinaţie politică în care părea a mai fi sperat un foarte scurt timp.

Aşadar, „recuperarea“ lui Ionesco şi identificarea lui totală cu... Ionescu trebuie mult, în mod capital nuanţată: nu poţi interzice a se spune că Ionescu a fost şi scriitor român – căci a fost, a scris şi a „existat“ în această realitate. Şi nici interzice o sărbătorire, pusă sub semnul centenarului. Cum ştim, invocarea originii etnice nu schimbă locul unei opere dintr-o literatură în alta. Chamisso e un mare scriitor german (deşi avea o origine total franceză), Salman Rushdie şi Naipaul – Premiu Nobel pentru literatură – sînt scriitori englezi, indiferent de originea lor. Poţi invoca şi analiza o origine (etnică, de clasă, o apartenenţă religioasă etc.), mai cu seamă dacă ea are ecou în operă; dar asta nu-i schimbă locul din literatura în care a fost scrisă, într-o alta. Unde am ajunge dacă nu am avea singurul criteriu ferm, acela al limbii în care e scrisă o operă literară, încadrată deci în literatura ei? În cazul lui Ionesco, situaţia sa e oarecum (oarecum!) mai complicată, pentru că el este scriitor francez, aparţine literaturii franceze deci (de origină română, dacă vrem să specificăm), dar şi scriitor român, prin ceea ce a scris în româneşte.

Mai cred că sărbătorirea centenarului nu ar trebui să ajungă la o „festivizare“ ridicolă – obicei de care nu am scăpat! O tendinţă de „sanctificare“ locală şi naţională există – e inerentă, de fapt, unui mod provincial de a înţelege lucrurile, care frizează, nu o dată, ridicolul; nu avem prea multe nume cu care să ne „mîndrim“ (cer scuze) pe mapamond şi de aceea ne „lipim“ de gloria lor; în acelaşi spirit în care sanctificăm voievozi mai răsăriţi, rescriindu-le biografia şi punîndu-le pe coroană o coroniţă de inocenţă cu totul rizibilă. Cu siguranţă că Ionesco ar fi ridiculizat această „sanctificare“ – dar nu ar fi putut-o (obiectiv) opri. (Pe cine să tragi la răspundere – şi cum să-l pedepseşti pe vinovat?) Acestea sînt neplăcerile momentane ale gloriei reale, ale posterităţii; interzici publicarea sau reprezentarea unui text, dar nu şi o atitudine, generală sau numai particulară, faţă de autor şi viaţa lui sau faţă de opera lui.

Aş mai adăuga că, încă din anii ’60, „recuperarea“ lui Ionesco a luat şi alte forme ridicole, deşi savante, în a face din opera sa un fel de „ecou“ al literaturii române: numele lui Caragiale şi Urmuz ţipă în urechi. Au apărut şi alte... influenţe care sînt pure fantazări. Cum ştim, toate operele vin unele din altele, se continuă, se dezvoltă, se contrazic între ele etc. Cred, am mai spus-o: nici Caragiale (din care a şi tradus, împreună cu Monica Lovinescu, două piese, traducere foarte amuzantă), nici Urmuz nu sînt scriitori peste care se poate trece cînd îi cunoşti. (Şi din Urmuz a tradus, admirabil!) Şi cînd eşti, prin scrisul şi literatura ta, atît de aproape (şi de departe, totuşi) de ei. Asta nu e o „recuperare“, ci o evidenţă. Dar de aici încolo începe... delirul comparatistic. Tot din complexul de rudă săracă din care greu ieşim. „Dacă eram francez, eram genial!“ – chiar aşa a şi fost: a fost genial pentru că a scris în limba franceză ca un francez genial. (Dar, e inutil să mai discutăm, a scris şi româneşte, cînd era român şi nu era deci genial.) Oricum am întoarce-o, cel de al doilea nu putea exista fără primul. (Se poate citi şi invers.) Asta e...

Dar poate că la un centenar ar fi mai agreabil, mai corect şi mai destins să ne bucurăm: pentru că toată opera lui Ionescu-Ionesco a fost retipărită sau tradusă, că se vorbeşte, se scrie despre opera lui în toată libertatea, că mai fiecare teatru îi joacă piesele, „recuperînd“ o ruşinoasă întîrziere... Că poate fi sărbătorit acest eveniment chiar şi în ţara în care i-a fost interzisă pînă şi existenţa.

Gelu Ionescu

„Un homme en question“

» anul XX, 2009, nr. 11 (234)