Panorama scriitorimii române la început de secol xxi  

Ion Bogdan Lefter

 

Iolanda Malamen, Scris şi de scris (V), Bucureşti: Editura Tracus Arte şi Bistriţa: Editura Charmides, 2008, 280 p.

În ultimii ani, Iolanda Malamen lucrează la un vast proiect, aşezat sub titlul generic – şi oarecum misterios-rebarbativ – Scris şi de scris: panoramează prin interviuri lumea literară românească a momentului. Deocamdată în cinci volume. Despre autoare însă mai întîi…

 

Metamorfozele poetei. Pînă către finele anilor 1990, Iolanda Malamen făcea figură de fină poetă aşa zicînd „marginală“, cunoscută – deci – doar… „connaisseur-ilor“. Publicase patru plachete în anii ’70, şi anume Starea de graţie (Editura Eminescu, 1971), Călătorie în natură (Editura Cartea Românească, 1973), Pămînt sub zăpadă (din nou la Eminescu, 1976) şi O piatră neagră pe o piatră albă (din nou, în alternanţă, la Cartea Românească, 1979), iar la începutul deceniului următor – Floarea care merge (aceeaşi editură, 1983). Şi formula poetică, neomodernistă cu accente înfiorate la început, enigmatice mai apoi, poate şi firea, la prima tinereţe, îi explică discreţia, devenită din acel punct – şi mai şi – o „tăcere autoimpusă“ de 14 ani, intervalul de pînă la următoarele volume de versuri, Îngerul coborît în stradă şi Triumful dantelei (ambele din 1997, primul la Cartea Românească, al doilea la Crater). Anii au trecut, s-a schimbat şi regimul politic, ţara se transforma radical, deci era momentul să apară şi o altă Iolandă Malamen: omniprezentă, hiperactivă. Nu renunţă la poezie, îşi recuperează în tandemul de cărţi din 1997 textele acumulate în interval şi adaugă o A doua Islandă (iarăşi Cartea Românească, 1999), după care face recapitularea într-o antologie personală, sub titlul reluat Triumful dantelei (aceeaşi editură, 2004, în colecţia „Hyperion“); dar… asta nu e tot, intervin mari noutăţi mari, în literatură şi-n viaţă. Să le luăm pe rînd.

Viaţa, mai întîi, fireşte. Lumea literară a perioadei sau măcar oarecari părţi ale ei încep să vorbească despre micul restaurant cultural al Iolandei, căci poeta se preschimbase într-o întreprinzătoare pusă pe recuperarea deopotrivă a bucătăriei tradiţionale româneşti şi a vechii boeme artistice fără mofturi, de tip – să zicem – „junimist“, ŕ la Bolta Rece. N-a rezistat mult, însă tot vor fi fost vreo doi-trei ani, timp în care a schimbat şi locaţia. Am apucat să le văd pe ambele, una pe Calea Griviţei, în zona de case vechi, între intersecţia cu bulevardul Dacia şi Gara de Nord (de fapt pe un braţ lateral, în unghi), cealaltă pe o străduţă ramificată din Calea Floreasca, aproape de Spitalul de Urgenţă: cămăruţe mici, cu poze şi inscripţii manuscrise ale unor colegi literatori pe pereţi, dedicaţii sau versuri improvizate sau doar semnături; şi – într-adevăr – mîncăruri foarte gustoase, gătite „ca la mama acasă“, ca pe vremuri. Cu administrarea afacerii şi cu cele contabiliceşti va fi fost mai greu, încît curînd o vedem pe Iolanda Malamen iarăşi preschimbată în… ziaristă. Detalii – imediat.

Noutăţile literare: pe neaşteptate, poeta se metamorfozează în prozatoare. Începînd din 1998, publică nu mai puţin de 6 cărţi: Eu, meseria de călău şi melancolica regină (Editura Crater, 1998), Felipe şi Margherita (aceeaşi editură, 2000), Casa Verdi (Editura Muzeul Literaturii Române, 2001), Măcelul cămătarilor (din nou la Crater, 2002), reluat ca Alice în ţara crimei (Bistriţa: Editura Charmides, 2006; restul editurilor sînt bucureştene, ca şi următoarele, minus cea la care va fi menţionat alt oraş de funcţionare), Scrisoarea lui Lavoisier (din nou la Muzeul Literaturii Române, 2003), Antoniu şi Kawabata (Editura Cartea Românească, 2007) – microromane fantaste, pe alocuri poematice, cînd nu crude, cu aer de improvizaţii livreşti şi cu bătaie parabolică.

În sfîrşit – ziaristica, de profil tot cultural: cu cîteva antecedente şi înainte, şi după 1989 (în Vatra şi în Luceafărul), Iolanda Malamen trece la intervievarea sistematică a scriitorilor, apoi şi a pictorilor autohtoni, mai ales pentru cotidianul Ziua, uneori şi în alte periodice. Gluma se îngroaşă pe măsură ce stocul creşte, tinzînd către dimensiuni de epopee în dialog. Risipite în paginile greu de consultat ale colecţiilor de periodice, interviurile se cer strînse în volume, operaţiune care debutează şi ea în 2005, cînd Iolanda Malamen deschide seria Scris şi de scris, cu două tomuri deodată (vol. i-ii, Editura Vinea). Urmează repede încă un tandem (vol. iii-iv, Muzeul Literaturii Române, 2007) şi, recent, secvenţa a v-a (subiectul acestei cronici). Convorbirile cu doi autori, Tudor Ţopa şi Şerban Foarţă, cresc şi ele ca aluatul, transformîndu-se în cărţi de sine stătătoare: Literatura e un om fără milă: Tudor Ţopa în dialog cu Iolanda Malamen (cu fotografii de Tudor Jebeleanu, Editura Tracus Arte, 2008 – ieşită cu cîteva zile înainte ca Ţopa să se stingă din viaţă…) şi Cozerii în lila (semnată pe copertă Iolanda Malamen-Şerban Foarţă, Iaşi: Editura eis Art, s.a. [2008]). Între ele – şi o culegere de interviuri cu pictori: Interior cu atelier (2 vol., tot la eis Art, 2007).

În plină ebuliţie, admirabila Iolanda Malamen lucrează tot timpul, proiectul fiind în plină desfăşurare. Din primăvara lui 2005 şi pînă-n vara lui 2006 am văzut-o aproape zilnic în redacţia de la Ziua, încît ştiu ce spun: poeta-prozatoare-întreprinzătoare-ziaristă e mereu ocupată cu stabilirea întîlnirilor pentru interviuri, cu înregistrarea lor, apoi cu transcrierea de pe reportofon şi revizia pentru tipar, la gazetă sau pentru volumele în care convorbirile se-adună teancuri-teancuri. Cele cu scriitori, care fac marea majoritate a „intervievisticii“ ei, sînt deja „peste două sute“ (conform Argumentului la Scris şi de scris, vol. v, p. 7) şi ar urma să ajungă la un total de… 10 tomuri, spune autoarea: „Cu volumul al cincilea, proiectul meu parcurge jumătate de drum, urmînd ca, dacă timpul îmi va fi favorabil, să mai urmeze încă cinci volume“ (ibid., p. 7-8).

 

Tomul v, cu cîteva excerpte. După cum se vede, planul e schiţat din calupuri mari, pe spaţii ample. Un extraordinar efort dialogic, vasăzică. Într-un mic text însoţitor al primelor două volume şi reluat pe coperta a iv-a a celui de-al v-lea, Mihai Şora indică drept precedente – „ilustre“ – operaţiunile similare întreprinse de Felix Aderca şi Ion Biberi (e vorba despre Mărturia unei generaţii, 1929, respectiv Lumea de mîine, 1947). În descendenţa acelora se mai pot aşeza nu puţine culegeri de interviuri cu scriitori şi intelectuali de specialităţi varii apărute în ultimele decenii, din anii 1970 încoace. Prin cantitate, dialogurile Iolandei Malamen le depăşesc de departe pe toate, singurul proiect comparabil fiind cel desfăşurat timp de cîteva decenii de George Arion, care şi-a strîns dialogurile – nu doar cu scriitori – într-O istorie a societăţii româneşti contemporane în interviuri, 1975-1999, respectiv 1975-2004 (2 vol., 1999, reeditate în 2004). Ca şi Arion, Iolanda Malamen are conştiinţa limpede a valorii de panoramă de epocă a întreprinderii ei: „Consider că zece volume de dialoguri cu scriitorii de azi pot constitui cîndva, pentru istoriografi, un manual de lucru orientativ al istoriei literare din deceniul 2000-2010“ (ibid., p. 8). În alţi termeni, avem deja la dispoziţie – viitorimea fiind liberă să profite şi ea – o cuprinzătoare panoramă a scriitorimii române la început de secol xxi, de citit şi în sine, şi ca eventuală materie de analiză a cîmpului profesional în cauză.

Altfel, programul Iolandei Malamen nu urmăreşte sistematic decît amplitudinea. Dialogurile sînt libere, fără schemă comună. Unele dintre ele au în vedere întreaga operă a celor intervievaţi, altele se concentrează asupra unor cărţi anume sau merg pe o linie mai jurnalistică, tratînd evenimente „la zi“ din viaţa şi cariera împricinaţilor. Recuperarea datelor la care au fost realizate e obligatorie (mai ales că e anunţată iminenta reluare a acestor prime 5 tomuri într-o ediţie compactă). (Şi încă o observaţie privitoare la gestionarea editorială a interviurilor: apar în acest volum, la începutul fiecărei convorbiri, alături de pozele subiecţilor, cîte o copertă de carte a fiecăruia; cu excepţia discuţiilor concentrate chiar asupra opurilor fotografiate, soluţia de ilustrare e inadecvată.) „Planul“ – mărturiseşte autoarea – e desfăşurarea însăşi:

 

Planul meu (dacă-i pot spune aşa) ambiţionează să demonstreze că literatura română nu e formată din cîteva nume şi titluri de cărţi cu care (vai!) ochii şi urechile multora se vor fi obişnuit. Dimpotrivă, acest fenomen literar de proporţii are în trupul lui, fragilizat adesea de orgolii, ambiţii şi trufii (in)explicabile, mult mai multe nume decît s-ar crede, chiar dacă unii dintre noi nu vrem să acceptăm acest lucru. (Argument, p. 7)

           

Iată lista subiecţilor cuprinşi în tomul v, în ordinea în care au fost luate interviurile: Alexandru Paleologu (text restaurat şi republicat din volumul iii), Constanţa Buzea, Mircea Cărtărescu, Vitalie Ciobanu, Tudor Ţopa, Dan Silviu Boerescu, Paul Aretzu, Saviana Stănescu, Luminiţa Marcu, Irina Egli, Şerban Foarţă, Liviu Ioan Stoiciu, Ruxandra Cesereanu, Irina Horea, Ana Blandiana, Andrei Codrescu, Nora Iuga, Traian T. Coşovei, Petru Maier Bianu, Petru Popescu, Adrian Alui Gheorghe, Dan Mircea Cipariu, Filip Florian, Ion Zubaşcu, Florin Lăzărescu, Anca Mizumschi, Constantin Stan, Irina Petraş, Dan Lungu, Mihaela Ursa, Petru Poantă, Gellu Dorian, Ardian-Christian Kuciuk, Vasile Spiridon, Florina Ilis, Aurel Rău, Dan Coman. Multe lucruri interesante, tuşante, amuzante, pe toată gama vîrstelor şi temperamentelor. Doar cîteva exemple:

La întrebarea „Ce vă îndurerează cel mai mult?“, Alexandru Paleologu, suferind, probabil cu puţin timp înaintea morţii (s-a stins pe 2 septembrie 2005, la 86 de ani şi aproape jumătate; adresîndu-i-se, Iolanda Malamen îl îndeamnă la confesiuni „la cei 86 de ani“ – p. 9), răspunde, în stilul lui direct, cu un umor – aici – sfîşietor: „Faptul că nu mai pot reveni la naturaleţe. Eu nu mai aud ce trebuie să aud în mod normal. Am impresia că am capul vîrît într-un glob de sticlă ce-l izolează de rest. Ceea ce percep nici măcar nu percep“ (p. 9-10).

Irina Petraş, solicitată să spună „cum arată harta literaturii române de azi?“:

 

Eu spun că arată foarte bine, adică în lucru/in progress, cum se întîmplă dintotdeauna cu orice hartă vie. Îşi vede de ale ei, imună la forfota goală din prim-planul vieţii sociale şi politice. N-o incomodează nici măcar vocile panicarde din propriul teritoriu. Literatura română a zîmbit înţelegătoare cînd oportunişti şi mimetici de toate soiurile i-au anunţat Moartea. Ştia prea bine că n-a traversat niciodată găuri negre şi nici nu s-a întors lumea ei cu susul în jos doar fiindcă, pentru unii, era rentabil să spună (creadă?!) asta. Recuperările şi remanierile din ultima vreme arată că lucrurile se reaşază, şi la suprafaţă, în făgaşul firesc. Modificările imediat vizibile cu ochiul liber se petrec, eventual, în viaţa scriitorilor, nu în viaţa Literaturii. O adevărată nouă paradigmă/ hartă literară are nevoie de timp pentru a-şi revela nuanţele şi desenul, în strictă legătură, acestea, cu harta intimă a omului, puţin dispusă să se schimbe la comandă, de azi pe mîine. (p. 208)

 

Şi tot Irina Petraş, despre critică: „Panoramic privind lucrurile, critica literară a fost/ este cea mai puternică şi mai în rînd cu lumea zonă a literaturii (nu doar) române“ (p. 212). Din alt unghi, Petru Poantă despre „actul magic“ şi „regimul poetic“ al criticii:

 

În copilăria prealfabetică, îmi imaginam literele ca pe un fel de animale bizare pe care urma să le iau în posesie sub semnul unei terori enigmatice. Relaţia mea cu scrisul s-a dezvoltat din această metaforă a scrisului ca act magic. Desigur, critica literară pretinde o anumită specializare. Ea s-a constituit ca un discurs autonom, cu metodele şi terminologia lui proprii, însă, dincolo de acestea, ea are acces, în momentele de graţie, şi la misterul creaţiei. Într-o asemenea ordine, reveriile limbajului nu înseamnă decît încercarea de cristalizare a energiilor „iraţionale“ ale acestuia. Expresivitatea limbajului critic, adică vibraţia lui stilistică, ţine de metodologie. Este o stare de revenire [probabil „reverie“ – n.m., I. B. L.] lingvistică. Criticii mari nu sînt posibili în afara inspiraţiei de regim poetic. (p. 234-235)

 

Mihaela Ursa despre „amorul“ ei cu „optzecismul“ şi cu postmodernismul:

 

Ai scris despre „optzecism“ şi despre „postmodernism“. De ce te-au preocupat în mod deosebit?/ Pentru că adolescenţa mea a fost o lungă poveste de amor cu optzecismul. Fiecare am avut în comunism nişte cărţi care ne-au ajutat să ne explicăm inexplicabilul cotidian şi să mergem mai departe. În cazul meu, aceste cărţi erau semnate de Mircea Cărtărescu, Alexandru Vlad, Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Ion Mureşan, Adriana Bittel şi alţi optzecişti. În ciuda îndelung discutatului lor refuz al politicului, optzeciştii au oferit, prin aplecarea lor către autobiografism şi prin soluţia evaziunii textualiste, nişte chei de supravieţuire, indiferent cît de nesatisfăcătoare ar părea astăzi ochiului încruntat etic. Vag narcisistă fiind, scriu despre ceea ce mă doare la modul foarte personal, aşa că am scris despre acest amor al meu la modul teoretic. (p. 223-224)

 

Şi povestea discretei poete Anca Mizumschi despre familia ei cu trei generaţii de medici şi despre propriul abandon al meseriei, după o copilărie petrecută în spitale, unde a şi locuit „la propriu“ în copilărie; la întrebarea „Ce ţi-a rămas de la medicină?“, răspunsul: „Am păstrat de la medicină respectul pentru suferinţa umană care este nedreaptă în orice context şi o imagine… oricine am fost în viaţă, părăsim lumea aceasta înfăşuraţi într-un cearşaf alb, în unele religii nici măcar în acela“ (p. 199)…

  

Text publicat iniţial on-line, în revista virtuală

ArtActMagazine/www.artactmagazine.ro, nr. 29, 5 august 2009.

 

 

Ion Bogdan Lefter

Panorama scriitorimii române la început de secol XXI

» anul XX, 2009, nr. 11 (234)