Universitatea secolului xxi, realitate sau utopie?

 

Marius Jucan

 

Există mai multe piste demne de a fi urmărite pentru a prezenta acest volum singular în peisajul publicaţiilor academice recente: Andrei Marga, Challenges, Values and Vision: The University of the 21st Century, Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2009. Ele converg spre provocarea de fond a cărţii: misiunea şi semnificaţiile universităţii de azi. Abordarea sistemică a autorului, dublată de un comparativism de-acum necesar între universităţile Europei, Americii şi ale lumii şi universitatea românească, leagă cunoaşterea de acţiune şi de un „loc“ natal, cel al manifestării unei crize economice importate, dar şi de ciclurile endemice ale altor tipuri de criză. Criza educaţiei, criza valorilor culturale, criza vieţii politice, criza valorilor unei societăţi suferind de o modernizare amânată. Parohialismul cultural în care societatea românească a fost împinsă de situaţionismul politic al societăţii româneşti de după 1990 pare de nedepăşit, iar viitorul instituţiilor, printre care cel al universităţii, amarat de servituţi, dintre care cea mai stânjenitoare este cea financiară, este în cumpănă. Deşi agonia universităţii româneşti este examinată, pe bună dreptate, cu severitatea unui diagnostician realist, proiecţia viitorului nu este umbrită de scepticism. Cartea profesorului Andrei Marga despre universitate angajează o viziune originală despre modernizare ca proiect posibil, racord necesar cu civilizaţia postmodernă.

Defel întâmplător, anul 1989, anul democratizării în Europa de Est, a simbolizat şi renaşterea universităţii. Reafirmarea autorităţii intelectuale şi morale în faţa puterii arbitrare şi recunoaşterea expertizei intelectuale au fost însă diferit întreprinse în ţările ex-comuniste. După decenii, se poate spune că universitatea a triumfat asupra ideologiei totalitare, deşi raportul ei cu ideologiile a rămas problematic. Redefinirea autorităţii, uzurpate de decenii în această parte a Europei, a insuflat un telos nou universităţii. Cu toate acestea, în România persistă practicile (cu statut de normă) după care universitatea poate fi reinventată oricând şi oriunde, decuplată de tradiţie, într-o formulă de naivă supleanţă culturală, alimentată de nevoi administrative şi de vraja nestinsă a populismului.

Opinia continuă să rămână regină peste misiunea universităţii româneşti, iar reforma universitară nu este tradusă în practică de autorii şi practicienii ei. Disponibilitatea multora de a gestiona treburile educaţiei surprinde cu atât mai mult cu cât modul în care o fac amputează şansa schimbării, instrumentând-o doar politic. Dispreţul faţă de conceptualizări şi de lecturi, faţă de analiza experimentelor educaţionale de pe alte meridiane, suspiciunea faţă de cultură, în ultimă instanţă, comprimă cu suficienţă ignară atitudinea pragmatică faţă de nevoile modernizării noastre, înlocuind-o cu soluţii utilitariste, dacă nu chiar mercantile.

De vreme ce locuim în Europa, viitorul universităţii româneşti are nevoie de standarde europene. Studenţii, cei actuali ori virtuali, tot mai dependenţi de deciziile imprevizibile ale momentului, expuşi absenţei cronice a unor perspective de durată, preferă să fie absorbiţi de brain-drain-ul devenit tradiţional. Fuga spre Vest este un semn de elecţiune. Se îngrijorează cineva? Criza învăţământului autohton, la care se adaugă anii dogmatismului comunist, a creat o „tradiţie“ a inerţiei ce se reflectă în absenţa unor lideri şi experţi autentici, care să cucerească încrederea reală a cetăţenilor. Revendică cineva responsabilitatea rupturii dintre universitate şi decidenţii politici?

Riscul de ţară, despre care s-a făcut pe drept cuvânt vorbire în ultimii ani, ar trebui să devină o preocupare a clasei politice („absolventă“ a diverse tipuri şi categorii de universităţi, care dă acum seama de nivelul unei educaţii „medii“). Este limpede că există un clivaj al tradiţiei noastre universitare. Dacă un călător străin pe tărâmul educaţiei noastre ar sta cu ochii lipiţi de împlinirile unor mari înaintaşi, ar nimeri curând cu picioarele în gropile învăţământului universitar gregar de termen redus care parazitează virtuţile cunoaşterii autentice. Valoarea socială a universităţii nu este, desigur, oficial pusă la îndoială de cineva. Dar consensul mut despre importanţa universităţii se schimbă cotidian în învoială, iar aceasta în târguială. Diploma universitară nu reuşeşte să acopere decât un trai în loc de o profesie, şi adesea nici pe aceasta, căci adesea profesia nu mai ţine de litera diplomei din care spiritul cunoaşterii s-a evaporat demult.

Cartea profesorului Andrei Marga este o carte despre viitor, nu însă despre unul utopic. Utopia este respinsă de cercetarea şi experienţa directă a unui filosof în practica administraţiei universitare. Refuzul utopiei nu înseamnă însă a recuza idealitatea. Optimismul raţional, aşadar moderat, despre un viitor privit prin capacitatea universităţii de a regenera societatea, se aşază pe o ierarhie de valori care respectă tradiţia, fără a o reifica.

Aleg la întâmplare patru teme ale acestui volum, pentru a urmări această pledoarie pentru reconstrucţia universităţii, implicit a societăţii, nu doar la noi. Acestea sunt: globalizarea şi consecinţele ei asupra universităţii, transformarea sensului culturii, semnificaţiile actuale ale termenului de lider, reforma universităţii din perspectiva provocărilor acestui secol. Mă opresc doar asupra uneia, pentru a privi pe scurt relaţia dintre globalizare, universitate şi transformarea sensului culturii. Andrei Marga aduce în prezentul imediat consecinţele globalizării, subliniind faptul că performanţa universităţii nu se mai poate măsura decât în relaţie cu criteriile globale, un exemplu al „glocalizării“ despre care scria cândva Roland Robertson. Consecinţele faptului ar trebuie acceptate cel puţin din bun-simţ de planificatorii vieţii academice şi ai cercetării. Prezenţa timidă şi limitată a universităţilor româneşti în rankingurile internaţionale este ignorată „din culpă“, iar despre vina aceasta se tace cu nepăsare. Nu însă în acest volum.

Sustenabilitatea universităţii nu poate fi realizată după un principiu egalitarist care „aranjează“ fotografia de grup a tuturor universităţilor, de stat ori particulare, trase din condei la acelaşi numitor. Mentalitatea comunistă se reproduce în voie în amfiteatrele care nu merită să stea sub emblema unei Alma Mater, de vreme ce autonomia universitară este o libertate de carton, iar principiile selectivităţii şi competiţiei oneste stau doar în vitrina cu cupe de şampanie. Surprinsă de transformarea sensului culturii, societatea românească reacţionează deocamdată confuz. De altfel, starea precară a educaţiei noastre a produs imaginea brutală a înapoierii emigranţilor rromi, naraţiuni jurnalistice picante despre gradul de corupţie instituţională din România, mefienţa politicoasă a investitorilor străini, degradarea constantă a simbolisticii naţionale.

Diferenţa dintre cunoaşterea culturală şi înţelegerea culturală este pentru Andrei Marga un element decisiv al asigurării libertăţii şi demnităţii omului modern. Schimbarea sensului culturii surprinde, de asemenea, o stare problematică a democraţiei. Procedurile democratice pot fi corecte, dar corectitudinea lor nu poate satisface în cele din urmă calitatea democraţiei. La ce foloseşte instituţia universităţii dacă nu deschide drumul spre o societate a înţelepciunii? se întreabă rectorul universităţii clujene, citându-l pe fizicianul italian Paolo Blasi? Poate universitatea oferi înţelepciunea reformelor într-o lume a democraţiei?

Cele treisprezece studii care alcătuiesc volumul reprezintă cotele de nivel ale unei experienţe de profesor universitar şi de factor decident în universitatea clujeană. Enumăr câteva pentru diversitatea temelor şi totodată pentru perimetrul fix al acestora: The Culture of Scholarship in Europe Today, publicat în formă abreviată de revista americană Daedalus, Democracy in Central and Eastern Europe: Accomplishments and Open Problems, conferinţă susţinută la Woodrow Center, Washington, în luna februarie a acestui an, nepublicată până la apariţia acestui volum, Academic Consequences of Globalization: Open Markets, Autonomous Organizations, Creative Minds, publicat la Waseda University Tokyo, în 2005, şi Multiculturalism, Interculturality, Leadership, publicat în Higher Education in the World, 3, New York: Palgrave Macmillan, 2008. În anvergura temelor este de subliniat persuasiunea pe care autorul o foloseşte, pentru a reliefa nevoia de inovaţie, reformă, cunoaştere şi deopotrivă onestitate intelectuală. Înapoia unor formulări care denotează persoana întâi („eu cred“, „sunt convins“, „în ceea ce ne priveşte“ etc.), formulări de natură subiectivă, se află capacitatea filosofului de a utiliza o reţea referenţială imensă, ce se deschide dinspre educaţie, în sensul ei strict, spre ştiinţe, spre politică, economie, religie. Puterea de a conceptualiza a autorului respectă harta realului, dar îşi permite să survoleze realitatea pentru pasul următor sau pentru a fi cu un pas înainte faţă de prezent.

Bogăţia informativă neobişnuită ar putea duce la ideea că acela care o foloseşte este şi doreşte să rămână un erudit. Un cercetător al istoriei intelectuale, un filosof al formelor culturii, trăind într-o epocă a schimbării culturale. Se ştie deja, cunoaşterea este pentru profesorul Andrei Marga o formă de acţiune. Exemplul lui Dewey nu este invocat, şi în acest volum, doar pentru a se urmări evoluţia universităţii în descendenţa pragmatismului american. Reflectând asupra evoluţiei universităţii humboldtiene, autorul acestei cărţi se opreşte, deloc întâmplător, la constatarea lui Jürgen Habermas că universitatea de azi a abandonat ideea posibilului, mulţumindu-se cu o perspectivă negativistă asupra viitorului, cu o formă de bilanţ al realităţii, care constrânge realul să se limiteze la datele realităţii. Un memento pentru construcţia de sine a unui cercetător care reaminteşte că reflexia nu este doar liberă, ci şi responsabilă.

Ce va deveni universitatea în acest secol? Este întrebarea fundamentală a volumului profesorului Andrei Marga. Iar în condiţiile unei retrospective a ultimilor douăzeci de ani, nu doar a Domniei Sale.

Întrebarea nu îi priveşte doar pe actorii ei, profesori şi studenţi deopotrivă, dacă mai sunt ei cei cei care decid asupra universităţii. Este oare nevoie ca universitatea să fie altceva decât este acum în România? Este relevant modelul universităţii europene ori transatlantice ca excelenţă academică şi de cercetare pentru noi? Mai poate universitatea susţine educaţia congruentă a unor generaţii succesive? Poate ea crea standarde culturale şi politice eficiente, mai este ea chemată să afirme, pe lângă acumularea de informaţie, formarea unui model al învăţării, al formării, al libertăţii cunoaşterii? Continuă să fie universitatea sursa credibilă şi creditabilă ori doar o anexă muzeală cu sarcini ancilare distribuite de actorii politici?

Analizele profesorului Andrei Marga conţin răspunsuri memorabile, care nu se adresează doar specialiştilor, ci şi celor care, învăţând, înţeleg că specializarea are nevoie de o reconectare la alte surse ale cunoaşterii, de transdisciplinaritate, de nevoia unei comunităţi a cunoaşterii, dincolo de zidurile nobile ale universităţii.

Spre sfârşit, un amănunt, cred, relevant. Limba acestui volum este engleza, după cum acum câteva sute de ani ar fi fost latina. Cu toate acestea, problemele vitale ale universităţii rămân aceleaşi, centrate în jurul ideii că prestigiul celei mai vechi instituţii europene, după biserică, nu poate fi construit, reconstruit, păstrat, transmis decât de către profesioniştii ei.

 

Marius Jucan

Universitatea secolului XXI, realitate sau utopie?

» anul XX, 2009, nr. 11 (234)