Nebunia şi literatura demască logica formală

 

Ion Vianu

 

Foarte curând în viaţa mea, am fost tentat de psihiatrie. Când am vizitat pentru prima dată spitalul de boli mintale în oraşul meu natal, Bucureşti, am avut ciudata impresie că era un loc al libertăţii. Deşi era înconjurat de un gard înalt, deşi bolnavii care reuşeau să fugă erau numiţi „evadaţi“, eu, care eram pe atunci doar elev de liceu, am gândit că era un loc liber, pentru simplul motiv că acolo puteai vorbi liber; erai socotit alienat mintal, deci tot ce spuneai era aparent insignifiant şi, din cauza asta, putea fi spus fără să fii distrus. Mai târziu, când am devenit tânăr medic stagiar, am avut în îngrijirea mea un pacient care era internat în spitalul de psihiatrie în calitate de nebun periculos. Omul răspândise manifeste politice incendiare, calificate în modul cel mai grav posibil: „contrarevoluţionare“. Individul era un Quasimodo, posesorul unei enorme cocoaşe şi al unui falus colosal  – dar şi al unei colosale vitalităţi. El devenise omul de încredere al infirmierilor. Îi fuseseră chiar încredinţate cheile secţiei de bolnavi periculoşi. Şi a plecat din spital, fără să mai fie găsit vreodată, când a vrut. A lăsat în urma lui o foaie de hârtie pe care scrisese cu litere mari: eu sunt revoluţionar, iar voi contrarevoluţionari, ticăloŞilor!

În contrast cu lumea liberă din afara gratiilor azilului, lumea obişnuită a societăţii totalitare era de un strict conformism. Nu era totuşi lipsită de atracţie, întrucât exista o supraveghere generalizată. Când te găseai în societate, făceai mereu pariul dacă cel cu care stăteai de vorbă era sau nu un informator al poliţiei politice. Jocul acesta putea fi jucat în două feluri: sau vorbeai ca un om liber, cu orice risc; sau îţi ascundeai gândurile, şi în acest caz ori aveai un raport favorabil la Securitate, ori erai socotit o mică lichea de către nişte oameni care, de fapt, nu erau informatori. Oricum, toţi eram paranoici. Nişte paranoici normali, aş putea spune. Căci eram obligaţi de realitate să ne credem persecutaţi; şi, în acelaşi timp, ne înşelam mereu, fie prin exces de prudenţă, considerând drept delatori pe nişte oameni cinstiţi, fie printr-o lipsă elementară de prudenţă, vorbind deschis în faţa unor adevăraţi delatori. Oricine putea fi spion, dar nu toată lumea era spion. Pe această incertitudine se baza modul pasionant în care ne trăiam viaţa. Era o „ruletă rusească“, şase gloanţe din şapte fiind oarbe, dar al şaptelea...

Faptul că am devenit psihiatru se datorează şi dorinţei mele de-a petrece cât mai mult din timpul meu în singurul loc unde se putea exprima libertatea: azilul, dar şi dorinţei de-a aprofunda mecanismele „maniei persecuţiei“, ale „delirului de urmărire“, singurele moduri legitime de-a gândi în totalitarism, dar care erau, în acelaşi timp, şi forme de nebunie. Nu am găsit mijlocul de-a exprima în termeni ştiinţifici ceea ce mi se părea o evidenţă, dar o evidenţă paradoxală: că o părere poate să fie şi nebunie, şi nonnebunie, iluzie şi adevăr în acelaşi timp. Dar am descoperit că literatura există tocmai din acest motiv, de-a exprima contradicţia, paradoxul. Eu cred că literatura chiar de aceea există, spre a transgresa principiul noncontradicţiei, a afirma terţul exclus. Literatura singură merge mai departe decât merge logica formală. Literatura singură, şi nu ştiinţa, transgresează principiile identităţii şi noncontradicţiei. În opera literară e posibil să desfizi legile logicii formale. Numai printr-o operă literară vei putea să demonstrezi că libertatea există acolo unde este cea mai mare constrângere, iar sentimentul de persecuţie este cea mai justă percepere a realităţii şi, în acelaşi timp, un delir. Un nebun este în acelaşi timp cufundat în eroare şi posesorul unei viziuni nelogice, deci complexe, a realităţii.

Influenţa literară care m-a determinat de la început a fost Don Quijote. Am citit cartea la şaisprezece ani, în timpul unei boli misterioase, cu febră mare, care a durat şase săptămâni şi nu a putut fi diagnosticată. Am făcut apoi lecturi tot aşa de substanţiale, dar niciuna nu a fost atât de hotărâtoare pentru mine. Don Quijote m-a făcut să iubesc nebunia. În nebunia eroului castilian am găsit o formă de generozitate credibilă. Dorinţa mea de-a deveni psihiatru a fost într-o măsură mare determinată de omul din La Mancha.

Aşa am ajuns, mult mai târziu,  să concep un ciclu romanesc pe care l-am intitulat Arhiva trădării şi a mâniei. Personajul principal este un bolnav mintal. Trebuie să spun că acest personaj, numit Laban, cu un nume biblic (numele unui personaj din „Facerea“), este un nebun mai puţin genial, totuşi o rudă apropiată a cavalerului rătăcitor. Laban este omul care a făcut toate experienţele vieţii. Prin naştere este un aristocrat; devine orfan, casa lui este dărâmată, iar el ajunge cu molozul pe un maidan şi este cules şi crescut de ţigani. A participat la construirea socialismului pe marile şantiere... a fost decretat „Erou al Muncii Socialiste“; apoi, a fost demascat ca duşman al poporului şi reeducat de un unchi francmason; în fine, a înnebunit, a fost internat în azil. Şi, înnebunind, se realizează; este regele incontestat al azilului, iar delirul lui este profetic. Delirul este viziunea cea mai lucidă a istoriei lui personale, care se confundă cu a istoriei ţării lui, pe care oamenii normali nu pot s-o înţeleagă; ceilalţi nebuni o pricep intuitiv, dar nu ar putea-o formula. În Laban zac resentimentul şi furia oarbă; de aceea este asasinul oamenilor care îl jignesc. Azilul este un microcosmos care reproduce structura majoră a macrocosmosului social.

În era postcomunistă, Laban îşi continuă în libertate cariera de profet, dar postcomunismul este era derizoriului, tot aşa cum, mai înainte, comunismul a fost era unei monstruoase seriozităţi. De aceea el va sfârşi, pur şi simplu, ca om ridicol. Asta are sensul unei tragedii.

L-am cunoscut pe omul din La Mancha; datorită acestei lecturi, l-am putut concepe pe Laban-cel-simbolic. Dar am fost psihiatru, un psihiatru azilar, şi am cunoscut oamenii vii. Din materia lor, l-am construit pe Laban-profetul. Alături de el apar alţi pacienţi ai azilului. Dar apare şi un psihiatru, un om profund divizat în interiorul lui. Poet, comunist, snob, solitar, el este contrapartea lui Laban. Se numeşte Vasiliu şi este personajul central al unei părţi din Arhiva, romanul Vasiliu, foi volante. Subiectul este pregătirea unei revolte în interiorul azilului şi împotriva lui Vasiliu, pe care Laban o inspiră, dar nu o conduce, căci el este un rege constituţional al nebunilor. Această revoltă nu reuşeşte pe deplin, fiindcă, printr-o coincidenţă care nu este deloc întâmplătoare, coincide cu revoluţia naţională şi se confundă cu ea.

În era nouă inaugurată de revoluţie, Laban încetează să mai fie un bolnav. Rămâne însă un asasin, căci acţionează în numele resentimentului. Soarta lui pare pecetluită, într-un azil-închisoare. Dar nu va fi aşa. În era vanităţilor şi a escrocheriei, era postrevoluţionară, el va fi redescoperit; va fi lansat pe piaţă ca un „adevărat aristocrat-martir“. Va ajunge mare-maestru al unui ordin cavaleresc, prezent în reuniuni internaţionale, primit de preşedintele Statelor Unite. Decorat, covârşit de onoruri, Laban uită suferinţa şi revolta lui de decenii. Un nou Laban se naşte. Din acest moment, vor pieri şi agresivitatea lui, dar şi luciditatea. Laban se întoarce în lume ca un produs de piaţă. Moartea morală a lui Laban – care fusese profet şi înger exterminator – se va însoţi cu ridicarea lui în cerurile tradiţionalismului reacţionar, ca erou al unei istorii căreia i-a fost, de fapt, martir.

Şi epilogul: pe locul în care se găsea casa de nebuni  în care a stat un sfert de veac Laban, incendiată odată cu arhiva ei, se va construi sediul ordinului cavaleresc al cărui mare demnitar este acelaşi Laban. Pe ruinele terorii se întemeiază vanitatea, impostura şi escrocheria. 

 

Cuvânt pronunţat la icr Madrid, la un simpozion despre literatura română, 6 octombrie 2009.

 

Ion Vianu

Nebunia şi literatura demască logica formală

» anul XX, 2009, nr. 11 (234)