„A Beautiful Mind“

 

Liana Cozea

 

Există momente care te marchează profund şi definitiv, de care ţii seamă, există oameni legaţi de aceste clipe care îţi devin apoi reper şi model spiritual. O astfel de întâlnire am trăit pe la sfârşitul anilor ’70, începutul anilor ’80, când, invitat la Saloanele Revistei Familia, a venit la Oradea Nicolae Manolescu. Am evocat cu alte prilejuri impactul pe care tânărul critic literar, la debutul său, prin cronicile sale literare de la Contemporanul şi România literară, apoi prin cărţile sale, l-a avut asupra generaţiei mele, poate nici el conştient, la început, de urmările benefice ale apariţiei sale fulminante.

Atunci când l-am văzut pentru prima dată, persoana criticului, nu numai scrisul său, marca ascultătorul. Subţire, cu mişcări elegante, cu un profil ca o lamă de sabie, suplu în gândire, un amestec de neastâmpăr echilibrat şi de calm înfrigurat i se citea în privirea defel blândă, câteodată ironică, sarcastică cel mai adesea. Era necruţător, un judecător drept, dar nemilos, cuvintele lui aveau greutate, cădeau ca o sentinţă definitivă, uneori pe viaţă. Şi foarte rar se înşela, încât verdictul lui devenea reper pentru unii, prilej de polemică pentru alţii.

O seninătate de om superior, extrem de liber şi sigur de sine, îi îmbracă acum fiinţa; a avut şi are siguranţa lecturilor temeinice în câteva limbi de circulaţie europeană, a inteligenţei ascuţite şi a unei puteri de concentrare de invidiat, a înţelepciunii critice timpuriu dobândite şi, mai ales, a talentului incontestabil, a înzestrării pentru scris în cele mai variate specii ale genului epic, dar şi în articolele neliterare, polemic-politice sau în comentariile sale sportive, extrem de agreabile pentru un nepasionat de fotbal, devenite prin pana sa savuroase miniaturi literare.

Citind, pe vremuri, în Steaua, ciclul Lumea poveştilor, cuprins şi în Julien Green şi strămătuşa mea (Teme 5), am savurat comentariul la Mica sirenă de Andersen, povestea cea mai dragă mie. Ea este „cea mai extraordinară poveste de iubire“, scria Nicolae Manolescu, pentru că „Leonhard nu face astfel de sacrificii pentru zâna Onda, nici Romeo pentru Julieta şi puţini îndrăgostiţi din lume se pot compara cu mica Sirenă“. Este o iubire absolută iubirea sirenei care renunţă la a-şi regăsi trupul şi „sufletul quasinemuritor de sirenă“ de dragul Prinţului iubit. După două decenii, autorul preia ideea de la scriitorul danez, o răsuceşte, o relativizează şi o reinterpretează într-o fermecătoare proză plină de nerv şi umor de un soi aparte, inclusă în volumul Poveşti de dragoste la prima vedere (Humanitas, 2008), intitulată Alesul, povestire cu sfârşit deschis, interpretabil în atâtea feluri, o „jucăreauă“ a prozatorului Nicolae Manolescu, care demonstrează, pentru a câta oară, amuzându-se serios, că talentul său epic, insuficient în a-i oferi satisfacţiile criticii literare sau eseului, l-a pus într-o paranteză deschisă pentru a o putea vizita din când în când şi pentru a-şi demonstra sieşi şi altora că, plin de har literar, ar putea oricând să-şi atârne în cui pana criticului, preluând-o pe cea a povestitorului, romancierului ori autorului de memorii sau jurnal.

Verva sa mereu tinerească, ironia şi autoironia nu întotdeauna îngăduitoare, umorul blând-aspru îi colorează discursul, replicile sau intervenţiile. Logica impecabilă din revărsarea de idei, empatia gândirii lucide, calmul, detaşarea, generozitatea şi buna-credinţă dau relief ţinutei sale de intelectual rasat. Prezenţa Domniei Sale într-un cerc de literaţi creează o atmosferă de respectuoasă intimitate, modestia sau aparenta sa modestie – dincolo de care se ghiceşte omul care îşi cunoaşte valoarea şi se simte degajat atât printre ai săi, în ţară, cât şi în mediile elevate ale Parisului sau ale oricărei alte capitale europene – dau un aer de prielnică atenţie, de relaxare deferentă, dizolvă distanţele, retrasându-le în linii mai puţin aspre.

Deşi pe noi, orădenii, de Nicolae Manolescu ne leagă câteva amintiri frumoase, aşteptându-i venirile la Oradea ca pe reale evenimente literare şi culturale, totuşi, de fiecare dată când îl întâlnesc, un soi ciudat de teamă respectuoasă mă cuprinde. Poate de aceea, în niciuna din evocările sau cronicile mele la cărţile Domniei Sale nu am reuşit să transmit întreaga mea admiraţie, de unde tonul aparent rece şi uşor convenţional uneori din paginile mele, pentru că, de fiecare dată, am senzaţia unui examen pe care îl susţin în faţa unui profesor extrem de sever, dar politicos şi amabil-zeflemitor faţă de posibila mea neştiinţă. Apoi îmi amintesc nerăbdarea şi spăimoasa mea aşteptare a verdictului pe care urma să-l dea la volumul meu despre Dana Dumitriu, Portretul unei Doamne, înainte de a-l putea trimite eu editorului Călin Vlasie, la Paralela 45, sau inhibiţia paralizantă care m-a cuprins şi zâmbetul crispat pe care l-am afişat la lansarea volumului în 2000, la Târgul de Carte Gaudeamus de la Bucureşti, lansare pe care Nicolae Manolescu a onorat-o cu prezenţa şi prezentarea sa – fotografiile făcute cu acest prilej stau vie mărturie.

„A Beautiful Mind“ este acest mare critic literar, profesor universitar, academician, preşedinte al Uniunii Scriitorilor şi ambasador al României la unesco, persoană charismatică, având printre numeroasele şi superlativele sale calităţi şi pe aceea de a te obliga să te autoanalizezi pertinent şi obiectiv, pentru a-i putea aprecia pe alţii, dar şi să-ţi transmită ideea că orice carte de critică e cu atât mai bine înţeleasă, cu cât „cel care o va citi va fi reflectat el însuşi la operele comentate în ea“.

E o utopie a încerca să-ţi concentrezi opiniile critice despre întreaga operă literară a lui Nicolae Manolescu în cuprinsul unui simplu articol aniversar, când cel puţin două teze de doctorat s-ar putea elabora având ca temă cărţile şi sutele de articole de critică despre poezie, pe de o parte, şi cele despre proză, pe de altă parte, nemaipunând la socoteală Contradicţia lui Maiorescu, Teme (7 volume) sau cele trei volume Literatura română postbelică (Lista lui Manolescu), despre poezie, proză, dar şi dramaturgie şi eseu, studiile monografice, eseurile şi sintezele de literatură contemporană şi, last but not least, Istoria critică a literaturii române, la care a lucrat, după propria-i mărturisire, peste douăzeci de ani. Mă voi opri din nou la această Istorie...,  nu numai pentru că este cea mai recentă carte a Domniei Sale, dar mai ales pentru că este opera sa capitală, riguroasă exegeză şi sinteză critică definitorie pentru inteligenţa sa superioară, comprehensiunea, luciditatea deloc abuzivă şi pentru relaţia particulară cu fiecare creaţie în parte din strategia analizelor sale literare.

Am publicat recent în Familia o cronică despre primele două capitole ale Istoriei critice..., foarte aproape mie prin însăşi obligaţia mea curriculară, devenite model prin metodă, prin scrisul său chibzuit, plin de nerv şi seducător, dar, mai ales, prin abordarea contrastivă a primilor noştri autori şi prin pactul de înţelegere, de empatie pe care îl încheie criticul contemporan cu „izvoditorii“ celor dintâi secole de literatură; sensibilitatea sa o înfruntă, dar se şi pliază pe cea a autorilor de mult dispăruţi, gândul şi cuvântul său inconfundabil dezghioacă din materia brută sau prelucrată cu migală temele şi motivele predilecte la aceşti condeieri, reliefându-le valoarea artistică şi durabilitatea în timp.

De altfel, autorul însuşi inserează în prefaţă mărturia sa de credinţă:

 

Eu sunt un cititor care continuă a crede, în pofida agresiunilor din toate părţile, în ideea că operele artistice se cuvin citite (şi recitite) înainte de orice pentru arta lor şi că [...] ele conţin expresia unui adevăr inaccesibil pe orice altă cale şi că o istorie a literaturii nu poate fi, în definitiv, altceva decât expresia îndelungă şi meticuloasă a unui gust.

 

Paginile Istoriei... sale sunt o meditaţie personală asupra literaturii române, într-o abordare sincronică şi diacronică în acelaşi timp, cu fatal riscantele judecăţi de valoare, cu surprinzătoarele şi contradictoriile sale aprecieri, la interval de ani, la adresa unuia şi aceluiaşi autor, reflectând evoluţia în timp a gustului său şi a modalităţii sale interpretative. Şi, poate, tocmai în aceste autocontraziceri, în aceste „capricioase“ evaluări, în ordinea nouă pe care o impune să se afle farmecul indenegabil şi valoarea perenă a cărţii. Exegezele sale profunde, frumos echilibrate, convingătoare sau mai puţin convingătoare, sunt dense şi reale provocări, neliniştitoare şi incomode, prilej de dispute şi garanţii ale vitalităţii şi modernităţii operei.

Nicidecum o operă perfectă – criticul nici nu a intenţionat să scrie o istorie literară desăvârşită, eliminând „impurităţile“ – şi „stearpă“, voluminosul op despre cele cinci secole de literatură îşi reflectă şi reprezintă întru totul autorul. Este o creaţie „vie şi chiar contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract şi intemporal, ci pe mine cel de acum şi de aici, cu lecturile, competenţa şi temperamentul, gustul şi capriciile mele“.

Mă întreb, cu interes şi îndreptăţită curiozitate intelectuală, care va fi următorul proiect literar de mare anvergură critică al lui Nicolae Manolescu, sau poate va fi o ademenitoare carte de proză, pe care, mărturisesc, o aştept de multă vreme, având convingerea că Domnia Sa amână deliberat să-şi dea întreaga măsură a talentului său epic. Poate, după ce va fi elucidat alţi autori şi după ce va fi pus în pagină alte studii în sobrul limbaj al criticii, se va hotărî să-şi ia în serios harul şi, ironic-parodic sau serios-solemn, va descoperi în actul de a scrie numai proză un nou mod de a fi şi de a descoperi lumea.

 

Liana Cozea

„A Beautiful Mind“

» anul XX, 2009, nr. 11 (234)