Conversaţii cu Nicolae Manolescu

 

  Marta Petreu: Stimate domnule Nicolae Manolescu, v-am văzut şi auzit pentru prima oară prin anii 1970, la o sărbătorire a Echinox-ului. Eraţi prezent la o masă rotundă care se desfăşura în sala mare a Casei de Cultură a Studenţilor. Aţi spus atunci ceva ce, pe moment, m-a şocat enorm: că textele scriitorilor ar trebui să fie plătite. O idee foarte nemaioresciană, îmi spun eu acum, la care atunci (cînd mi se părea important să public, nu să fiu plătită pentru ce public) nu subscriam, dar la care acum subscriu complet. Sînteţi, în momentul cînd eu formulez întrebările, preşedintele Uniunii Scriitorilor, aflat în preajma alegerilor de la Uniune. Spuneţi-mi, vă rog, ce credeţi acum despre problema textelor: trebuie sau nu plătite? Şi cum rimează această problemă cu realitatea de azi a României? 

 

Nicolae Manolescu: Sigur că munca scriitorului trebuie plătită, câtă vreme scrisul e şi o profesie ca oricare alta. Îmi menţin declaraţia din 1970. Cu două precizări. Prima relevă un paradox: declaraţia mea şoca mai puţin în 1970, când regimul comunist plătea cărţile (chiar dacă era vorba mai curând de o răsplată a respectării regulilor unui joc hotărîte de cenzură), decât în 2009, când editorul capitalist le plăteşte prost sau deloc. A doua precizare este că sunt cel mai puţin indicat să fiu citat cu o astfel de declaraţie, eu, care n-am intrat decât târziu în economia de piaţă, şi nu din convingere, ci de nevoie, incapabil fiind să-mi cunosc şi să-mi fac respectate drepturile. Aşa că le-am cedat în parte la „Copyro“. Mi le negociază, cum s-ar zice, alţii. În ce mă priveşte, nu m-am tocmit niciodată, nici măcar la piaţă. Ba nu, mint, s-a întâmplat o dată, în bazarul de la Constantinopol, în 1969, cu ocazia unei excursii prin ont, unde am vrut să cumpărăm, soţia mea şi cu mine, un mic covor de rugăciune, căci pentru unul mare n-aveam destui bani. N-aveam nici pentru unul mic, aşa că l-am implorat pe negustor să ne facă o reducere, apoi să ne permită să plătim în lire, leva şi lei, doar aşa putând aduna suma. Turcul a acceptat târgul şi, încă, atât de fericit, încât părea gata să ne dea marfa pe gratis. Ajunşi acasă, am aflat de la un prieten că turcul tocmai tocmeala o dorea, era sarea şi piperul negoţului său, şi ar fi fost dezamăgit să nu-i fi oferit prilejul.

 

M. P.: Domnule Manolescu, împliniţi, în această toamnă, 70 de ani. O vîrstă frumoasă. Vă urez La mulţi ani! sănătoşi şi creatori, căci nu-mi imaginez că aţi terminat de scris tot ce aţi plănuit. Ce aţi vrea să mai scrieţi? La ce lucraţi acum? Ce proiecte noi v-au încolţit în minte? Şi care e cartea pe care aţi vrea s-o scrieţi, şi totuşi n-o veţi scrie niciodată?

 

N. M.: Mulţumesc pentru urare. Nu sunt însă de acord că împlinesc o vârstă frumoasă. După nel mezzo del camin, niciuna nu e frumoasă. Bătrâneţea seamănă cu toamna, care e frumoasă doar pentru cei care nu se tem de iarnă. Pe mine mă îngrozeşte iarna, atât în sensul propriu, cât şi în cel figurat al cuvântului. De scris, sigur că mai vreau să scriu. Tot nu ştiu să fac altceva. În afară de ediţia a doua a Istoriei critice, n-am în cap altă carte. Şi nu-mi doresc, cel puţin în acest moment, să scriu una anume. Nu sunt frustrat că n-am scris romane sau poezii (dacă rămâne între noi, îţi mărturisesc că poezii am scris pentru… puşchea pe limbă!), aşa că nu văd de ce aş visa să-mi ocup ultimii ani din viaţă scriind, ce altceva? decât Le Rouge et le Noir al romancierului meu preferat.

 

 M. P.: V-am  urmărit, vreme de patru ani, la şedinţele de Comitet Director ale Uniunii. V-am privit cu neascunsă curiozitate, căci, pentru provincialul din mine, scriitorii din Bucureşti şi din alte părţi îşi păstrează misterul intact. N-aş spune că v-am descifrat. Cred însă că trăsătura dvs. de personalitate cea mai pregnantă este raţionalitatea. Puteţi să comentaţi această provocare a mea? Puteţi oare să vă faceţi autoportretul? Ce rol joacă iraţionalul şi afectivul (două realităţi şi două concepte care interferează, dar care, cred eu, nu se suprapun, ci doar se intersectează) în viaţa dvs.? 

 

N. M.: Mă bucur că mă socoteşti un om raţional. M-am socotit eu însumi dintotdeauna astfel. Un autoportret am publicat într-un mai vechi volum de Teme, de pe când aveam patruzeci de ani, şi l-am reluat, din perspectiva a aproape şaptezeci, în Viaţă şi Cărţi, cartea de memorii de la Editura Paralela 45, pe care o voi lansa la Târgul de Carte din noiembrie. Nu mă obliga să-l reiau acum. Fără să mă flatez şi, în definitiv, fără să mă judec, îmi recunosc două trăsături principale: raţionalitatea şi moderaţia. Mi-aş mai fi dorit să fiu tolerant, dar constat cu vârsta că mă enervează şi nu înţeleg atâtea, încât devin tot mai puţin îngăduitor.

 

M. P.: Dragă domnule Nicolae Manolescu, aţi publicat în urmă cu un an Istoria critică... V-am auzit, nu demult, spunînd că lucraţi la a doua ediţie, revizuită şi adăugită. V-aş ruga să comentaţi acest fapt.

 

N. M.: E adevărat, îmi strâng cărţi pentru ediţia a doua, pe care sper s-o dau la tipar în câţiva ani.

 

M. P.: Nu v-a trecut prin minte să faceţi un compendiu de istoria literaturii române, aşa cum există, de pildă, în Italia, istorii ale literaturilor pentru uzul liceelor? Un compendiu pentru străinătate, de pildă...

 

N. M.: Am făcut unul, care va apărea la acelaşi Târg de Carte din noiembrie. Nu şi în traducere, deşi editorul, Călin Vlasie, fără stăruinţa cordială a căruia nu încheiam nici ediţia mare, a fost premiat cu o sumă oarecare ca să publice un compendiu într-o limbă de circulaţie. N-am încă o idee limpede de ceea ce ar trebui să fie Istoria critică în perspectiva unui cititor străin.

 

M. P.: Oare de ce la noi, adică în mediul cultural românesc, nu există discuţii despre evenimentele culturale, ci numai păruieli? Îmi dau seama că brutalitatea din mediul publicistic nu e deloc o noutate postcomunistă, ci un nărav bine înrădăcinat, existent şi în ultima treime a secolului al xix-lea, şi în perioada interbelică, aceasta din urmă – de o uimitoare violenţă polemică şi pamfletară. Aveţi cumva vreo ipoteză explicativă despre acest nărav?

 

N. M.: S-ar părea că ne lipsesc şi tradiţia, şi cultul pentru dezbaterile de idei. La noi, polemica se transformă de fiecare dată în pamflet. Îi redăm spontan polemicii sensul originar, de război. Am remarcat că în istoria noastră literară doar criticii mari au purtat cu adevărat polemici. Scriitorii au preferat pamfletul. Deosebirea dintre una şi altul a făcut-o, se ştie, Lovinescu. Polemica cere obiectivitate, metodă, cumpătare şi idei. Pamfletul se mulţumeşte cu subiectivism, exagerare şi pasiune. Polemica e de idei, rezuma Lovinescu, pamfletul e de cuvinte. Aş adăuga că pamfletul e o formă aşa zicând naturală de expresie, în vreme ce polemica este una culturală. Iar literatul român din toate timpurile are o natură robustă şi o cultură redusă. Te-ai întrebat, desigur, de ce mai toate articolele consacrate cărţii tale despre Sebastian au avut aerul unor pamflete. Fiindcă aproape toate pleacă de la premisa, doar pe jumătate conştientă, că judecăţile tale nu se brodesc cu prejudecăţile lor. Sunt absolut sigur că niciunul dintre recenzenţi nu s-a obosit să consulte colecţia Cuvântului la bar sau în altă bibliotecă unde se va fi aflând (încearcă să-i faci să spună dacă ştiu măcar unde se mai găseşte). Toţi te acuză, în schimb, că greşeşti sau, culmea!, că scoţi lucrurile din context, pe tine, care eşti probabil singura care ai citit integral articolele. Cine vorbeşte? Cei care au citit exclusiv extrasele pe care li le-ai dat mură-n gură. Muieţi-s posmagii, critici, voi, o flori deşarte?

 

M. P.: Staţi la Paris, sînteţi ambasadorul nostru la unesco. Această relativă distanţă de patrie – relativă, pentru că veniţi foarte des în ţară, pentru problemele Uniunii – v-a modificat oare perspectiva asupra culturii/literaturii române, aşa cum sugera I. B. Lefter într-un text despre dvs.?

 

N. M.: Nu, nici vorbă, sunt de prea puţină vreme la Paris şi am trăit prea multă vreme în România ca să profit de perspectiva pe care o dă distanţa. Din păcate, aş zice. Toţi cei care au putut profita au avut de câştigat – Ionesco, Cioran, Eliade şi atâţia alţii.

 

M. P.: Dragă domnule Nicolae Manolescu, eu ştiu, din experienţă, că situaţia de viaţă cea mai confortabilă este aceea cînd admiri pe cineva. Dvs. pe cine admiraţi? Care au fost cele mai importante întîlniri (admirabile) din viaţa dvs.?

 

N. M.: N-am urît niciodată pe nimeni. Nici de invidie n-am fost capabil. De admirat, i-am admirat pe foarte mulţi, contemporani sau „clasici“. Ca scriitori şi ca oameni. M-aş bucura să pot spune că am şi învăţat ceva de la ei. De lepădat, nu m-am lepădat de niciuna dintre fostele mele iubiri intelectuale.

 

M. P.: Vorbiţi-mi despre femeile vieţii dvs. Dacă vreţi. Despre dragoste şi literatură, ca să camilpetrescianizez...

 

N. M.: Despre celelalte iubiri, am scris în Viaţă şi Cărţi. Nu-mi cere să repet ce am scris despre ele tocmai acum când încep să regret că nu le-am tăcut.

 

M. P.:... şi despre Ana, dragostea dvs. de acum...

 

N. M.: Ana, fetiţa mea de şapte ani şi jumătate, este un copil adorabil, frumoasă ca maică-sa şi deşteaptă ca amândoi părinţii ei. Crede-mă că nu exagerez. Tot ce-mi doresc este să apuc s-o văd mare, şcolită, la casa ei şi, sperând că nu voi deveni până atunci un bătrân ciufut, să mă pot bucura din toată inima.

 

 12 octombrie 2009, prin corespondenţă 

Interviu realizat de Marta Petreu

 

Interviu realizat de Marta Petreu

Conversaţii cu Nicolae Manolescu

» anul XX, 2009, nr. 11 (234)