N. M.

 

Livius Ciocârlie

 

În casă îi spunem uneori Moş Crăciun. De treizeci şi cinci de ani – de când, înainte de a-l fi cunoscut, mi-a reperat onoarea ştirbită de o primă cronică, devastatoare, la cartea mea de debut – şi, deocamdată, până săptămâna trecută, de la Nicolae Manolescu numai bine ne-a venit. Nu folosesc pluralul majestăţii. Beneficiarii suntem patru. Adică, noi toţi. Îi cerem – te miri ce, şi mici, şi mari –, el spune că se va ocupa, nu uită niciodată – şi rezolvă. E foarte comod. Se poate încerca. Se poate încerca fiindcă nu aceasta e proba prieteniei. Nicolae Manolescu e un om de ispravă. Când cineva îl solicită, încearcă să-l satisfacă. E ca un reflex. Şi cum are nenumărate uşi deschise, de obicei reuşeşte. Şi încă, aviz postulanţilor, nu se uită la cum te porţi cu el. Că, poate, îl bârfeşti pe unde-ţi vine bine. Ca orice mare critic, Nicolae Manolescu are destui duşmani, dar trebuie s-o faci lată rău pentru ca el să nu te mai poată suferi.

Când doreşte el ceva, nu cere. Se bizuie pe tine, să-ţi dai seama. Cu fineţea mea de „băcui“ din munţii Banatului, de cele mai multe ori nu-mi dau. Ceea ce e în firea lucrurilor. Îndeobşte, în viaţă, unii tot dau şi alţii tot primesc.

Prietenia a fost altceva. Un proces. Cu Nicolae Manolescu se comunică uşor, cu mine se comunică greu. În corespondenţa noastră dinainte de 1990 a existat o rafală de „Stimate domnule…“, urmată de alta cu „Dragă domnule…“, până ce s-a putut să ne scriem ca doi apropiaţi. Când s-a ajuns acolo, aveam deja un prieten bucureştean, pe Lucian Raicu. (Nu-l pun la socoteală pe Sorin Titel, el fusese de-al nostru, al timişorenilor.) Trăgeam când la unul, când la celălalt. La Raicu – nocturn, boem – nu prea apucam să dorm. Cu Nicolae Manolescu – mult mai ordonat – stăteam de vorbă după-amiezile. Altfel, l-am fi lăsat fără somn pe omul cu urechea, cel de serviciu la aparate, de care am luat cunoştinţă tardivă citindu-mi dosarul de la cnsas. 

Întâlnirile astea erau balsam. Eu, ca mai toţi, eram copleşit de ce se întâmpla cu noi. El, mereu egal cu sine. Nu nepăsător, dar senin. E printre puţinii – singurul din câţi ştiu – nedeformat de epocă. De aceea, pentru cine ar vrea să afle cum a fost Nicolae Manolescu atunci, răspunsul e simplu: ca acum.

După 1990, cu Lucian Raicu am reluat veghea de noapte, de data asta pe rue Bargue, câtă vreme, în slujbă la Bordeaux, urcam – cum zic francezii – la Paris, lunar. Cât despre Nicolae Manolescu, m-a mai poftit să dorm la el după congresul de înfiinţare a pac-ului. „Vino, mi-a spus, că atunci când am să fiu prim-ministru, nu se ştie…“ Prim-ministru n-a ajuns să fie. Dar aceasta e deja istorie. Până atunci fusese viaţă. Cei de astăzi nu ştiu ce înseamnă foamea, frigul, frica. Mi-e teamă că nici ce înseamnă prietenia nu ştiu.      

 

Livius Ciocârlie

N. M.

» anul XX, 2009, nr. 11 (234)