Acedia

Jurnal de vise 2

 

Corin Braga

  

28 septembrie 1999

 

Fiindcă Ruxandra întârzia, iar Manhattanul din apropierea Harlemului, unde locuim, mi se spusese că nu este sigur noaptea, pe atmosfera de fond a aşteptării mele, în tăcerea tot mai mare din clădire ce îngheţa monstruos pe dinafara căştilor la care îl ascultam pe Peter Hammill, cântând despre singura tandreţe pe care o poate dărui cuiva căruia i-a murit iubitul, a explodat în mine neliniştea, deodată cu declicul de întrerupere a aparatului, ce refuza să mai cânte. Degeaba am încercat să-l repornesc şi degeaba i-am schimbat mai apoi bateriile, creând din nou oaza de muzică în oceanul de tăcere, era prea târziu, nu am mai putut opri gândul că poate Ruxandra păţise ceva, fusese ucisă, şi apariţia ei, venită să mi se arate, fusese cea care scurtcircuitase cd playerul. De când ne aflăm la New York, de mai bine de o săptămână, a fost prima oară când, de sub pielea de oboseală, excitaţie şi noutate, a ieşit la suprafaţă vechea nelinişte.

De fapt, prima apariţie a avut loc ieri, când m-am plimbat singur prin Manhattan, metroul s-a defectat şi am aşteptat o jumătate de oră scufundat într-o staţie, se făcea tot mai târziu şi mă gândeam că făcusem cumpărături de mai mulţi bani decât am fi putut cheltui – dar am blocat repede arteziana cu bule de angoasă ce îmi urca în piept. Dar azi am lucrat mult la bibliotecă şi, deprivat, seara, am simţit că sunt pe cale de a reintra în deşertul intelectual, deşi cititul este starea care mă apără de lume. Aşa că acasă îmi propusesem să scriu, în sfârşit, pentru a păstra deschis tunelul de comunicare cu fundul pieptului, despre contrastul dintre New Yorkul plin de realitate, viu, epidermic, pe care l-am găsit aici, şi New Yorkul îndepărtat în neliniştitoare ceţuri mentale pe care îl visasem de două ori înainte de a pleca din România.

În amândouă visele despre Statele Unite ajunsesem cu greu, cu avioane care parcă străbăteau cu stopuri de oboseală Sahare de apă, într-un oraş întins la nesfârşit pe coaste rotunde de mare, de unde urma să intrăm adânc în continent, spre uriaşe cartiere plate de blocuri luminate în amurgul sufletului meu, rătăcind. Din fericire, oraşul e aici, îl ating şi mă atinge fără ca în inima lui să se deschidă poarta de teamă din vis, care să-l absoarbă într-o depărtare interioară de nestrăbătut.

  

31 septembrie

 

Luiza Textoris, fata cu chipul prelung şi ochi exoftalmici, cu părul buclat şi trupul subţire, cu nas cârn şi gură chinuită, mă obsedează din lungile nopţi ale adolescenţei mele. Am ezitat îndelung să mă apropii de chipul ei din amintire, protejat de bariera de lumină a fricii, deşi, după ce i-am văzut mormântul de la Bistriţa, cu piatra funerară pe care din greşeală groparii îi trecuseră vârsta de doi ani, în locul celei de douăzeci şi doi când a fost îmbrăţişată de Aia, am ştiut că îmi va vizita visurile ca o remuşcare. Luiza Textoris, prietena mea din copilărie, ale cărei caiete de vise le mai am şi acum, dosite într-o ladă din debara, ca un talisman îngropat pe care nu e bine să îl atingi ca să nu trezeşti forţe de mult adormite. Luiza Textoris, iubita mea de gheaţă, cu care am dormit cast îmbrăţişaţi nopţi la rând, în cearceafuri de satin negru, lucios ca o pânză de apă călduţă prin care trece soarele, nopţi de spaimă şi basm, ce se prelungeau uneori precum crengile unei sălcii diabolice peste întreaga zi dintre ele, întinzind braţe tentaculare deasupra cerului, sugrumând amiaza.

Şi cât de banală le părea Luiza celor din jur, care vedeau în ea o fată ştearsă, adormită aproape, cu ochii ei mari aburiţi de o cortină invizibilă, întorşi înăuntru. Asta până în ziua când nebunia ei a izbucnit la suprafaţă, când Aia a îmbrăţişat-o pe di­năuntru şi şi-a croit o cale de ieşire, când a transformat-o într-o poartă ce nu ar fi trebuit niciodată deschisă. Prin Luiza, Aia a ieşit în lume, ca un dragon ce urcă afară prin gârliciul pământului, şi nimeni nu mai poate împiedica dezastrul. Ca un arc voltaic aprins la o intensitate demenţială, Luiza a strălucit şi i-a înspăimântat pe cei din jur, iar apoi s-a stins într-o jerbă sinucigaşă. Nu ştiu dacă a înţeles vreodată ce a însemnat fulgerarea metastatică a vieţii ei pentru noi toţi. Probabil a murit cu ochii arşi de prea multă lumină neagră. Dar de atunci lucrurile nu au mai fost niciodată la fel, lucrurile nu vor mai fi niciodată cum au fost, şi acest epitaf al meu nu va schimba nimic din tot ceea ce s-a întâmplat, nici măcar simţămintele mele, arse pe pielea plămânilor ca o scriere de foc, ca o dungă de neon alb pe retină. Luiza a murit. Luiza e moartă. Luiza a fost, în ultimele luni, în ultimele zile, Luiza a fost Aia!

 

32 septembrie

 

Luiza Textoris se visă pentru prima oară ca personaj în propriul ei vis pe când avea cincisprezece ani, la puţin timp după ce tatăl ei, doctorul Michael Textoris, îşi înfipsese din greşeală o seringă în gât şi defilase câteva minute cu ea prin casă înainte să o poată scoate. Se făcea că străbătea un culoar lung, cu pereţi de cărămidă, ce se îngusta tot mai mult. Nu îşi amintea cum ajunsese aici, venind dintr-un alt vis, dar în spatele ei culoarul se închidea într-o fundătură, încât singura direcţie în care putea merge era înainte. Sus, la câteva zeci de metri deasupra ei, foarte departe, se zărea o dungă subţire de cer albastru, de vară târzie, străbătut de dâre flocoase de nori leneşi, albi ca puful de zahăr. Culoarul avea pereţi de cărămidă netencuită, zgrunţuroasă, de un roşu murdar, cu umflături şi scobituri mari, ca şi cum cineva ar fi lovit şi deformat zidurile din afară lovindu-le cu un ciocan uriaş.

– Ce naiba caut aici? se întrebă Luiza în vis, cuprinsă de un fior de nelinişte.

Culoarul mergea înainte făcând mici ocolişuri, încât nu se vedea mai departe de şapte-opt metri în faţă şi în spate. La un moment dat însă, Luiza ajunse într-un punct de unde tunelul se întindea drept în faţă cât vedea cu ochii. Deasupra lui, zidurile se închiseseră, ascunzând cerul după-amiezii târzii de vară. Culoarul era însă luminat din capătul opus de o uşă ovală, boltită, prin care pătrundea un snop de raze vii, desenate prin aer.

– Acolo trebuie să ajung! decise Luiza. Aceasta era ieşirea mult căutată din tunelul ce se strângea împrejurul ei, sufocând-o!

O luă la fugă spre poarta de lumină. Înainte însă de a ajunge la ea, din suprafaţa acesteia, ca printr-o membrană străvezie, se închegă o siluetă umană. Membrele făpturii erau alunecoase, desenate din linii moi, iar faţa nu prinsese trăsături, de parcă ar fi fost acoperită cu o pungă de celofan.

– Stai, nu intra tu! strigă Luiza. Mai bine lasă-mă pe mine să ies!

În acelaşi timp, îşi dădu seama că se trezise şi stătea în capul patului, cu faţa la uşa camerei. Somnul din care ieşise se întindea în spatele ei ca un tunel cu pereţi negri şi moi, iar poarta de lumină era chiar uşa dormitorului, prin a cărei membrană se pregătea să intre cineva. Suprafaţa lucioasă se întinse şi căpătă o formă umană. O femeie corpolentă, sănătoasă, rumenă, bonomă, se formă în uşă.

– Bunică Emma, spuse Luiza, nu poţi veni aici. Eşti moartă!

Cuvântul „moarte“ urcă pe spatele fetei ca un bulb de curent electric şi i se deschise în creier. Sub tensiunea lui neagră, Luiza simţi că se trezeşte cu adevărat. Stătea în şezut, între cearceafurile mototolite, privindu-se în oglinda din celălalt capăt al camerei. Soarele dimineţii, filtrat prin jaluzele, bătea în suprafaţa argintie, şiroind pe covor şi pe mobilele din jur. Luiza înţelese că uşa de lumină văzută în somn nu fusese altceva decât dreptunghiul oglinzii, în care se privea acum năucă şi oarecum dezamăgită. Pe măsură ce ceaţa visului i se ridica de pe ochi, îşi apăru sieşi, în reflecţie, cu părul zburlit de somn, cu ochii exoftalmici şi cearcăne vineţii. Cămaşa de noapte, din in alb cu guler brodat, îi stătea strâmb, ridicată pe un umăr.

Se sculă din pat, dând la o parte cele două perne uriaşe sub care îşi ascundea capul când se culca, şi puse tălpile pe parchetul rece. Camera nu era încălzită, ar fi trebuit să aprindă focul în soba de teracotă cenuşie, cu flori încrustate, ce se ridica în colţul de la picioarele patului. Păşi repede pe covor şi se opri pe o gaură din suprafaţa rugoasă a acestuia, în faţa oglinzii. Se privi vreme de cinci minute, imobilă, până când chipul dinaintea ei îşi pierdu înţelesul. Fixându-şi pupilele verzi în pupilele verzi, cu creierul golit de gânduri, simţi cum un halou se încheagă împrejurul ei, topindu-i trăsăturile chipului într-o pastă circulară. Trupul ei firav, pe care cămaşa de noapte atârna ca pe un cuier, dispăru în ceaţă, iar muşchii feţei i se relaxară încet, ca într-o autohipnoză. Obrajii i se întinseră în jos, gura i se deschise uşor, trasă în sus de nasul ascuţit şi cârn.

– Luiza, nu mai sta în faţa oglinzii! se auzi din încăperea alăturată vocea Reghinei Textoris, mama fetei.

Luiza se scutură din amorţeală şi trecu în salonul de zi.

– Iarăşi eşti bosumflată? întrebă Regina Textoris cu răceală, văzându-i faţa buhăită.

– Nu mă duc la şcoală, nu mă aştepta.

  

5 octombrie

 

Stând aici singur, în lumina blândă a veiozelor, privind pe fereastra încă luminată, prin grătare, spre strada goală, încerc să scriu în acest caiet pentru a porni, ca altădată, fluxul inhibat de atât de mult timp al romanului. Ca şi atunci, sper ca jurnalul să mă ajute să trec peste inhibiţie, ca un cântec monoton de şaman pe al cărui răpăit de tam-tam ieşi încet din tine, într-o călătorie spre lumea cealaltă. Ştiu tot despre Luiza Textoris, după ani de criză şi uscăciune mi s-a limpezit în cap felul în care s-o aşez în povestire, mai am nevoie de ritmul acela de început care să pornească să depene din piept povestea ei de fiinţă obsedată de vise, care ajunge să nu mai deosebească visul de realitate, nou don Quijote într-o lume în care e desuetă şi moartă. Şi moartă. Luiza Textoris e moartă! Luiza Textoris e Aia!

 

Încă o dată, descopăr că nu mă inspiră decât visele, că pentru mine singurul lucru care merită povestit sunt nălucirile nopţii (ce ton apodictic, pentru posteritate, am arborat...), că doar ele îmi prind sufletul ca pe un caier pe care încep să-l torc sub presiunea plăcută dinăuntru. Poate ar trebui să aştept un vis exploziv, care să mă arunce, prin pagina de hârtie, direct în interiorul lumii, al lumii din interior, altfel degeaba mă descânt în caietul de jurnal, într-un ritual cam zaharisit de acum.

  

14 octombrie

 

Ne propusesem să ne trezim mai devreme, să nu mai lâncezim în pat în somnuri cleioase până la 9-10, când e deja prea târziu să mai începi ceva. Eram convins că ne trezisem, deşi afară era aproape întuneric şi încă mă aflam cu Ruxandra în aşternuturi. De aceea i-am spus să-i mulţumească prietenului care ne bătea în geam, aşa cum bănuiesc că îi rugasem s-o facă pe cunoscuţii care s-ar fi trezit înaintea noastră. De altfel, îi mulţumisem eu deja, dar silueta în haine maro-deschis, întoarsă cu spatele la noi, rămânea în dreptul ferestrei luminate care ne mărginea patul. O îndemnam pe Ruxandra să repete cu voce cât mai ridicată mulţumirea, dându-mi treptat seama că totuşi nu mă trezisem complet, că alunecam printr-o perdea lipicioasă de somn din care nu reuşeam să ies. Ruxandra bătea în geam spunând „Mulţumesc!“ siluetei care stătea în acelaşi loc tot mai ameninţătoare, fără să audă sau să înţeleagă, ca şi cum scopul venirii ei se dovedea a fi altul decât acela de a ne trezi. Sau, mai exact, fiindcă de fapt nu mă trezisem cu adevărat, reieşea că nu venise cine trebuie, o persoană din lumea treziei, ci altcineva, dintr-o altă lume, tulbure ca o membrană de mâzgă. În silueta încăpăţânată începusem să-l intuiesc pe Gusti (pe care l-am mai visat o dată, de când a murit, traversându-ne avionul în care zburam spre New York). Am început să lupt prin cleiul somnului să mă ridic în şezut, ca să-l împingem amândoi din dreptul ferestrei. Dar eforturile noastre prin pâcla mentală s-au dovedit anemice, încât Gusti a alunecat printre noi, prăbuşindu-se în pat, ca un morman de blănuri de oaie vechi, din care a izbucnit un nor de molii. Am tresărit cu inima strânsă în cleştele sperieturii, ce se confunda cu însuşi şocul căderii lui Gusti pe pat, aproape peste noi. Fereastra cealaltă, cea adevărată, a camerei în care dormim mi-a apărut ca din spatele unei cortine de apă neagră. Lumina albă a dimineţii trecea prin gratiile de siguranţă, dar am observat că, în partea de jos, gratiile începuseră să tremure, ca o linie de curent (sau de fulger) ce se mişcă şi se destramă, dezvelind albul zilei de afară. Atunci am înţeles că până şi acum continuam să visez, aşa că abia în acest moment am reuşit să străbat pânzele de somn ce mă despărţeau de realitate şi să mă trezesc, în sfârşit, în camera noastră din New York.

 

Ruxandra crede că Augustin îmi tot apare în vise deoarece nu am fost la înmormântarea lui (în ziua respectivă, spune Ruxandra, aş fi pretextat nu ştiu ce treabă urgentă, pentru a rămâne să lucrez ca un posedat la Echinox), nu mi-am luat rămas-bun, nu m-am despărţit de el. E ca o mână ce iese după mine din mormânt. Dar eu nu cred asta, pentru motivul că, deşi mă înspăimântă, aceste vise mă bucură, asemeni unor porţi deschise într-o lume mult prea strâmtă.

Şi acum, înapoi la Luiza...

  

20 octombrie

 

Oare să se fi terminat starea de criză? Să fi ieşit din deşertul de indecizie ca o locomotivă care a gâfâit până la capătul puterilor printre dune de nisip şi acum se iţeşte veselă, trăgând sirena, într-o vale deschisă şi înverzită? mă întrebam aseară. Urmarea a fost că, entuziasmat şi surescitat, nu am reuşit să dorm întreaga noapte, iar acum, când vreau să reiau lucrul la roman, singurul care se pare că a reuşit să frângă vraja blestemată a secetei interioare, sunt obosit şi incapabil a mă concentra. Noroc cu acest caiet al dezinhibării.

  

22 octombrie

 

Se pare că am prins firul care se desfăşoară din el însuşi al povestirii. Până acum mi-a fost frică să scriu fraza asta, de teamă că, numit cu atâta bruscheţe, sentimentul se va dizolva şi mă va lăsa în faţa paginii de hârtie să o iau de la capăt, iar şi iar. Dar acum parcă scrisul a apucat în sfârşit să se aşeze pe fluxul sufletului. Dacă voi reuşi să redirijez şi starea zilei în roman, atunci nu voi mai avea nevoie nici de jurnal. Sau poate da? Ca un corector al devierilor?

  

23 octombrie

 

De trei nopţi am insomnii prelungite, din cauza hiperexcitaţiei. După-amiaza scriu la roman, iar noaptea nu mai reuşesc să adorm din cauza planurilor şi imaginilor. Va trebui să fac ceva, astăzi nu sunt doar obosit, ci am impresia că aş fi fost bătut în moalele oaselor şi că o răceală mi-a prins pieptul din cauza slăbiciunii. Acum, când în sfârşit gândurile mi s-au focalizat vertiginos, ca o cascadă ce nu poate fi oprită, pe întâmplările interioare ce ar urma să devină romanul, mi-e teamă să stric vraja; dar dacă o las în voia ei nimicitoare, căderea nemăsurată peste centrul de clarviziune din suflet îl va epuiza în câteva zile, cu viteza unui vortex ce îmi înghite sănătatea.

Dar am spart vraja rea! Am spart cavoul în care eram închis. Iar dacă reuşesc acum, voi sparge bariera dintre literatură şi jurnal, dintre real şi vis. Şi atunci, la capătul drumului, la capătul Luizei Textoris şi al Ventrilocului, în convergenţă cu Acedia, va fi atingerea. Va trebui, va putea să fie sclipirea.

  

25 octombrie

 

A trebuit să întrerup vraja. Două zile am evitat să scriu sau să mă gândesc la roman. Sper ca acum să-l pot relua, să nu-l fi avortat.

  

26 octombrie

 

Repede, mai repede decât vântul, să păcălesc gândul, să descătuşez fluxul de energie, să uit de sterilitate, să transform noaptea de afară într-un basm cu maşini multicolore, care trec vâjâind pe stradă înălţându-se precum bufniţe cu aripi moi, păsări de pradă ale bolţii, în cerul încă de cerneală, străbătut de râsul copilului singur şi de avionul ce ne-a adus la New York, urmând în valuri, spre maluri, sunetul de sirenă al salvării care aduce libertatea. Şi pofta. Şi puterea visului, scăpat din chingile nopţii, revărsat prin Luiza Textoris asupra lumii ca o maree de moluşte şi crabi, de languste şi lampioane ale somnului meu atât de îndepărtat. Descântecul moare.

  

29 octombrie

 

Ciudat. Tot scriind despre visele de zbor ale Luizei, am sfârşit prin a avea şi eu unul. Eram acasă la părinţii mei (o altă casă, niciodată locuită de noi, dar pe care o recunoşteam), ai mei urmau să se întoarcă din oraş, iar eu, care mă pregăteam să joc tenis (într-un alt vis), am simţit incredibila şi inexplicabila, dar atât de naturala senzaţie de uşurinţă. Am ridicat picioarele de pe podea şi m-am înălţat uşor, un metru, în văzduh. Întâi părea că am sărit în sus şi, prin nu ştiu ce miracol, cad mai încet decât în mod obişnuit. Dar nu, dacă îmi doream să rămân în continuare în aer şi mă concentram asupra acestei dorinţe, atunci nu mai cădeam.

Începusem să dau raite prin camere, printre mobile pe care le atingeam uneori cu mâinile, ca să le evit, când s-au întors ai mei. Altădată cred că aş pierdut puterea de zbor, din cauza prezenţei unor oameni din realitate, sau aş fi încetat levitaţia, sau mi s-ar fi schimbat visul, dar de astă dată am rămas pur şi simplu în aer, cu o bucurie indescriptibilă în piept. Au început să exclame şi să se agite, mai ales tata şi Marian. La început au spus că e vreun truc de scamator, precum cele ale lui David Copperfield. Puneau mâna pe mine, care stăteam oarecum oblic în aer, în parte întins, în parte ridicat (poziţia orizontală pentru plutire, cea verticală pentru a da direcţie zborului), şi mă trăgeau în jos, ca pe o minge pe care încerci să o împingi sub apă. Tata căuta ceea ce-şi imagina că trebuie să fie sforile invizibile de suspensie, dând cu mâna pe deasupra şi pe dedesubtul meu, iar eu mă întrebam dacă nu am la dispoziţie să-i ofer şi un cerc din acela mare, pe care scamatorii îl trec peste trupurile plutitoare ale levitanţilor. Aş fi putut rămâne în văzduh oricât de mult, să stau acolo la un metru deasupra pământului, printre rafturile de cărţi şi mobilele din camerele acelea luminoase, aerisite, de dimineaţă târzie de vară. Începusem să mă întreb dacă nu chiar asta e realitatea, dacă ceea ce mi se întâmplă nu e în sfârşit real, şi nu vis, iată, acum aveam şi martori, iar puterea de plutire era atât de naturală, atât de uşor de controlat, de intuit, de menţinut în piept, încât, atunci când m-am trezit, în toiul nopţii, am rămas cu un gust de înşelăciune şi de mirare faţă de certitudinea de adevăr pe care mi-o dăduse visul şi de distanţa care apăruse brusc, prin trezire, între lumea lui şi lumea de aici, din camera unde dorm.

  

1 noiembrie

 

Acum câteva zile, în timpul concertului de jazz de la Centrul Cultural, fiind încă sub impresia visului de zbor, m-am întrebat ce lipseşte oare ca senzaţia cu care începeam să levitez în somn să fie eficientă şi în realitate. Adică de ce nu aş putea, stând acolo, între toţi oamenii din sală, să ridic picioarele de pe pământ şi să rămân în aer, la nivelul capetelor lor, plutind încoace şi încolo? Încercând să refac trăirea din vis, concentrându-mă mental pentru a repeta situaţia, m-am pomenit străbătut de un fior de relaxare. Nu am mai făcut relaxări yoga de mult timp, dar nu am uitat deloc senzaţiile, corpul mi s-a lăsat moale, ochii au tins să mi se ducă peste cap, respiraţia aproape mi s-a oprit, şi toate celelalte. Golul din piept s-a căscat şi el atât de brusc, încât mi-a fost frică de un stop cardiac, şi am rămas să ascult muzica, jazzul, doar cu regretul vag că am pierdut din nou puntea dintre realitate şi vis, dar şi cu descoperirea, depozitată pentru altă dată, că trăirile din vis se prelungesc psihologic nu în impresiile clare ale mişcării fizice, ci în vagile percepţii halucinatorii. Că direcţia către suprarealitate trece prin chiar aceste mici viziuni delirante.

Şi gustul acela mental aromat, de plăcere indescriptibilă infiltrată în porii vieţii de zi cu zi.

  

3 noiembrie

 

AŞ fi vrut să scriu despre sentimentul îngrozitor de aseară, de la „conferinţa“ de la Michael Taussig, că încă o dată (şi tot mai des de acum) nu am reuşit să mă integrez, că iarăşi am rămas străin, în afara discuţiilor şi a oamenilor. Sau despre faptul că întâlnirea de azi cu Mirela Roznoveanu şi Radu Popa mi-a refăcut puţin încrederea, fiindcă am reuşit să ies afară din puţ şi să mă alătur lor prin euforie. Dar lupta e de fiecare dată mai grea, sau eu am obosit s-o port. Ce complex mă dirijează ca pe o păpuşă, cerându-mi să caut mereu compania oamenilor, ca şi cum în afara ei m-aş prăbuşi, dar nu îmi oferă şi instrumentele de a comunica, de a fi simpatic, de a fi acceptat de ei în mod natural? Pentru că, desigur, puterea şi siguranţa tăcerii, a concentrării prin meditaţie yoga sau prin simpla izolare în casă, în după-amiezele nopţii, nu e întotdeauna cu mine, e chiar rar în mine, lăsându-mi în rest doar golul şi spaima.

Dar nu am scris despre ele, pentru că am deschis caietul celălalt, şi am lucrat la Luiza Textoris, cu căştile pe urechi, în muzica de pe tărâmul soarelui care moare, simţind că semitransa pe care o ridic în mine salvează totul, măcar pentru clipa în care scriu, chiar dacă împrejur e golul. Şi patetismul meu jalnic. Şi dorinţa autoindusă de a plânge, trezind ce naiba de spaime ale copilăriei, ce dracu’ de tristeţe de dinainte de a mă naşte.

  

11 noiembrie

 

Probabil din cauză că am scris despre exerciţiile de zbor oniric ale Luizei, în dimineaţa asta, cu o limpezime şi simplitate de cleştar, am visat că îmi iau zborul. Mă aflam undeva la poalele zidului vechii cetăţi a Sibiului, în parcul în înserare. Am simţit că mi-a revenit imponderabilitatea trupului şi m-am ridicat în aer. Vedeam totul aşa de clar în jur, încât m-am întrebat dacă nu e posibil să fie adevărat ceea ce mi se întâmplă. Cu speranţa că de data asta nu visez, m-am înălţat pe lângă zidul cetăţii. Am zburat în linie dreaptă până la o statuie uriaşă, probabil a lui Eminescu. I-am atins nasul ascuţit ca o lamă de coasă şi găvanele ochilor turnate în metalul negru şi rece. Apoi am trecut peste zid, în partea cealaltă a oraşului. În parcarea construită pe locul unei foste cazărmi se ţinea o adunare de militari de modă veche, colonei cu sabie la şold şi costum imperial. Am aterizat în faţa lor, lângă o masă pe care se ridica un trofeu, reprezentând o victorie. Nu am zăbovit mult, am luat din ansamblul de obiecte ale trofeului un steag şi, cu el fluturând în mâini, mi-am luat zborul mai departe, cam greoi (urcam cu dificultate în aer), dar cu o mare siguranţă, cu bucuria certitudinii că zbor din nou.

 

Fragment dintr-un volum în pregătire la Editura Curtea Veche

 

Corin Braga

Acedia

» anul XX, 2009, nr. 10 (233)