Nevoia de elite

După 20 de ani

 

Alexander Baumgarten

 

Stimaţi colegi, părinţi,

profesori şi studenţi*,

 

Este o deosebită onoare pentru mine să reflectez înaintea dumneavoastră asupra unui subiect care ne atinge, în sensuri diferite, pe fiecare dintre noi şi a cărui actualitate înseamnă, pe de o parte, retrospectiva a două decenii de speranţe şi iluzii în normalizarea învăţământului românesc şi, pe de altă parte, privirea prospectivă a unui viitor pe care îl modelăm neîncetat după chipul nemulţumirilor noastre actuale. Am numit tema pe care doresc să o dezbat aici şi acum nevoia de elite, dând urmare unei porniri fireşti de a defini ce anume are propriu, în oferta sa educaţională şi în prezenţa sa specifică în mijlocul ştiinţelor universităţii, istoria şi filosofia. Nu pot să vă urez „bun venit“ cu mintea împăcată până când gândul acestei naturi proprii a ofertei noastre nu este lămurit şi nu instituie un raport de sinceritate între corpul profesoral, pe de o parte, şi, pe de altă parte, studenţi şi părinţi.

Răspunsul meu, pentru început, este foarte simplu: specificul ştiinţelor facultăţii noastre îşi propune să ofere elite intelectuale, sub două circumstanţe: unul cauzal: pentru că acest lucru este vital societăţii noastre; altul concesiv, adică: în ciuda faptului că naşterea elitelor a devenit tot mai dificilă în contextul legislaţiei învăţământului românesc. Voi încerca, în cele de mai jos, să vă argumentez acest răspuns în felul următor. Mai întâi, voi determina istoric specificul facultăţii noastre, aşa cum el arată după experienţa ultimelor două decenii. Apoi, voi oferi o definiţie clară a conceptului de elită, aplicat societăţii româneşti. În al treilea rând, voi argumenta necesitatea elitei în contextul lumii în care trăim. Voi continua prin sublinierea naturii inconfortabile, neliniştitoare, surprinzătoare, asemenea „unui fur în noapte“, a minţii de elită şi voi încheia, cu speranţa că v-am convins de necesitatea, într-un sens normală, în altul eroică, a faptului ca tinerii studenţi de lângă noi să întrupeze, în sfârşit, asemenea idealuri. Vă mulţumesc pentru răbdarea dumneavoastră de a urma aceşti cinci paşi ai meditaţiei mele.

1. Fiecare dintre colegii mei mai în vârstă cunoaşte evoluţia ultimelor două decenii ale facultăţii noastre. Ea a întâmpinat schimbarea politică a anilor ’90 cu un efort de stabilire a unei identităţi profesionale. Facultatea noastră s-a născut din studiul savant al istoriei şi din seminarul creator de filosofie, existente la Cluj în perioada interbelică. Dar odată cu despărţirea de ideologia de stânga postbelică, facultatea noastră a fost pusă în faţa unei diversificări a ştiinţelor provenite din interiorul ei, o diversificare înrudită, la scară infimă, cu ceea ce a cunoscut, poate, naşterea ştiinţelor moderne ale Europei secolului al xvii-lea. Din trunchiul ei s-au născut şi desprins treptat, mai întâi sub forma conceptului şi apoi (atenţie) sub forma instituţiei, diferite discipline, de la psihologie la ştiinţele politice sau de la sociologie la asistenţa socială sau psihopedagogie. Tot ceea ce s-a putut defini ca specie autonomă în interiorul generos al genului istoriei şi filosofiei s-a definit şi s-a desprins. Aş merge atât de departe cu această observaţie încât să spun că, prin desprinderea speciilor dinăuntrul genului, a mai rămas doar genul gol, care a urmat efectiv să trăiască singur, confundat cu vechile sale specii, suportând consecinţele, faste şi nefaste deopotrivă, ale unei asemenea vieţi. Iată care sunt consecinţele acestea: 1. mereu „genul gol“ tinde să apară ca şi cum ar fi asemenea oricăreia dintre speciile pe care le-a născut. În fond, este acelaşi fenomen pe care îl resimte cultura, în lumea noastră: ea este mereu dată drept o specie oarecare de activitate, când ea de fapt este genul creator al tuturor speciilor de activităţi. Tradus în termeni administrativi, această consecinţă înseamnă supunerea oricăreia dintre disciplinele universitare aceluiaşi calcul al rentabilităţii în funcţie de numărul de studenţi, ceea ce conduce la tratarea orizontală, fără nicio ierarhie, a sistemului ştiinţelor şi a reprezentării acestuia în sistemul facultăţilor. De aici, permanenta goană după studenţi, anuala spaimă că nu vom avea „clienţi“, relaxarea ierarhiilor de examinare şi tot ceea ce, în general, învăţământul umanist riguros a cunoscut drept semne ale crizei contemporane. 2. Consecinţa fericită a existenţei „genului gol“ este totuşi la fel de puternică precum cea anterioară: abia când a rămas fără speciile sale determinate, facultatea noastră s-a putut descoperi pe sine în nedeterminarea ei, drept instituţie formatoare de identitate şi sursă de sens. Dacă există cu adevărat, cred, o misiune a istoriei şi a filosofiei în învăţământul nostru, ea poate fi subsumată conceptului de „creatoare de sens“, pentru a putea fi astfel deosebită de toate celelalte discipline care, în mod variat, sunt „consumatoare de sens“. Aşa se explică paradoxul incredibil, pe care l-am constatat adesea, că absolvenţii noştri au cariere mai bune în jurnalism, politică, advertising sau marketing decât specialiştii de profil. Dar când genul a fost părăsit de speciile sale, este firesc ca el să se întrebe: ce identitate am eu, loc al tuturor speciilor, fără să fiu şi eu, la rândul meu, o asemenea specie? O asemenea întrebare, proprie filosofilor, trebuie tradusă în diferitele limbaje ale secţiei facultăţii noastre: cum este posibilă producerea sensului când este vorba de gestiunea informaţiei (în arhivistică, în biblioteconomie, în etnologie, în studiile de securitate ori în relaţiile internaţionale) sau când este vorba, propriu-zis, despre istorie, arheologie sau filosofie? Răspunsul poate fi formulat acum uşor, deplasând întrebarea spre al doilea punct al meditaţiei noastre: acest sens poate fi produs doar formând oameni de elită. Iată, pe scurt, modul în care îi definesc pe aceştia.

2. Un membru al elitei este orice intelect care gândeşte realitatea dată dincolo de ea, din perspectiva posibilităţilor ei infinite. Altfel spus, un om de elită este cel care, ori de câte ori i se întâmplă ceva (aşa cum ţi se poate „întâmpla“ lectura unei cărţi, întâlnirea unei iubiri, confruntarea cu o lege a ministerului, cu propria devenire profesională şi, mai ales, cu viaţa însăşi), ştie că lucrurile acestea ar putea fi şi altfel, că ele sunt doar un mod de a fi, o simplă specie epuizată a unui gen care nu se poate epuiza niciodată şi din perspectiva căruia este el educat să privească lucrurile. Deşi pare extrem de simplu, o asemenea atitudine nu este înnăscută, ci ea se educă. Iată câteva exemple: pentru a cunoaşte posibilitatea evenimentelor istoriei, trebuie să o înveţi aşa cum ea a fost în act. Pentru a înţelege posibilul gândirii filosofice, trebuie să o înveţi aşa cum ea a fost în act. Pentru a înţelege care este mecanismul posibil al relaţiilor internaţionale, trebuie să le studiezi cum sunt ele în act. Pentru a nu fi minţit măcar de limba însăşi pe care o vorbeşti, trebuie să înveţi limbile clasice, latina şi greaca, pentru a coborî astfel în posibilitatea însăşi a tuturor limbilor moderne, acolo unde cuvintele nu mai pot păcăli pe nimeni. Educat astfel, omul de elită are acces la lumea posibilă despre care vorbeam.

Dimpotrivă, pentru a persista în această atitudine, el are nevoie de încă o componentă, a cărei înţelegere ne apropie şi mai mult de specificul facultăţii noastre şi de raportul ei, mai larg, cu lumea contemporană: omul de elită cultivă exclusiv idealuri infinite. Aceste idealuri infinite se definesc prin faptul că oferă o deschidere maximă şi o afirmare deplină a subiectului care le doreşte, îi conferă natura autentică a descoperirii sursei inepuizabile de sens a subiectului, de vreme ce infinitatea obiectului dorit şi care nu se lasă posedat niciodată complet oferă posibilitatea acestei autodescoperiri. Nu altceva vrea să spună teologul când cere suprimarea chipului cioplit, şi nici poetul când invocă „corola de minuni a lumii“. Aceste idealuri se opun direct celor finite, de vreme ce natura dorinţelor finite constă în consumarea unul după altul, fără sens, a unui obiect dorit şi limitat.

3. Dacă este adevărat că stă în natura umană să fie autentică doar când păstrează un minim al dorinţelor infinite, atunci studiul universitar, care conferă, prin specificul lui, capacitatea recunoaşterii şi cultivării acestor idealuri infinite, are maximă importanţă şi trebuie să stea în centrul idealurilor tânărului care se îndreaptă spre universitate pentru a deveni matur şi înţelept. Ştiţi cum se poate verifica faptul că un tânăr are dorinţe infinite? Puneţi-l să definească ce vrea. Dacă el ştie precis, atunci idealurile sunt finite. Dacă răspunsul lui există, dar trenează, se defineşte greoi, e permanent neîncheiat şi covârşit de inefabil, atunci el poate fi tânărul pe care îl căutăm.

Cu toate acestea, nevoia de elite, aşa cum le-am definit mai sus, este profund neclară societăţii noastre. Ea este cel mai adesea, în ultimele două decenii, cultivată confuz şi desconsiderată în adevărata ei esenţă. O dovadă este intenţia Ministerului Învăţământului de a bugeta facultăţile după „domnia cantităţii“, iar nu după un sistem al ştiinţelor asumat în prealabil. O altă dovadă este intenţia proiectatei Legi a învăţământului de a suprima sporul de doctor, care era un ultim semn de recunoaştere din partea statului a apartenenţei la o elită în deplinul sens al cuvântului, dată de demnitatea însăşi a cuvântului care îl desemnează pe creatorul unui sens în intelectul semenului său, adică doctorul, cel care îl poate învăţa ceva pe un altul. O altă dovadă, şi mai profundă, a vechii boli a societăţii româneşti, incapabile să asimileze elitele, este istoria noastră culturală, compusă din personalităţi care, fiind enorme, s-au transformat ele însele în instituţii şi au strălucit adesea doar pe durata vieţii lor. Acestor mari personalităţi li se opune însăşi limba română, care reţine în fondul ei inepuizabil şi hazliu locuţiuni antielitiste care ilustrează blocajul în faţa noului şi a invenţiei, de genul „ar trebui să se facă, dar n-are cine“ sau, şi mai interesant, sociativ, „aş vrea să fac, dar n-ai cu cine“. Să medităm la natura acestor expresii, să vedem cât din blocajele noastre interioare ilustrează ele şi să fim siguri că este momentul depăşirii lor.

4. Nu trăim doar într-o societate românească ce marginalizează elitele, ci şi într-un „sat mondial“ care face acelaşi lucru. Avem un sistem de învăţământ în care memoria – corespondentă studiului istoriei – este profund desconsiderată, în favoarea unui savoir faire care blochează omul în imediatul brutal al cotidianului. Amintiţi-vă de exemplul invocat de Gabriel Liiceanu în Uşa interzisă: fata care concura la o emisiune „Bingo“ şi, cerându-i-se să spună cine a intrat cu tancurile în Praga în mai 1968, a spus fermă: americanii. Echilibrul visatei societăţi de consum conţine două principii fundamental antielitiste şi aculturale, şi anume, pe de o parte, cultivarea dorinţelor finite („vreau maşină tare“, „vreau casă mişto“ sau, cum spune grupul Divertis, „ca s-avem haina mai buna“), iar pe de altă parte, cultivarea unei religii extreme a diversităţii. Şi, desigur, dacă fiecare dintre noi este altfel decât celălalt, atunci nimeni nu e mai bun decât altul. Să medităm o clipă la o stare de fapt ilustrată de marile romane utopice ale secolului xx. Pe de o parte, George Orwell scrie 1984 ca pe o utopie în care principiul constrângerii dure, de extremă stângă, conduce întreaga societate şi impune oamenilor o viaţă guvernată de dorinţe finite şi mărunte, datorită opresiunii şi sărăciei. Pe de altă parte, Aldous Huxley scrie Minunata lume nouă ca pe o utopie în care principiul plăcerii, al satisfacerii tuturor dorinţelor se asociază eugeniei şi ingineriei sociale. Mai mult, Huxley crede despre Orwell că a greşit şi că viitorul trebuie rezervat unei societăţi a dominării prin satisfacerea plăcerilor limitate ale omului convins dinainte de suma limitată a plăcerilor lui necesare. Dar din perspectiva noastră, azi, cei doi autori se înrudesc printr-o notă comună, dar invizibilă la jumătatea secolului xx, şi anume faptul că amândouă exprimă o spaimă comună de uniformizare, proprie umanităţii din secolul care a trecut. Dar aceea nu mai este lumea noastră, ci dimpotrivă, mi se pare firesc să apară un romancier talentat care să scrie astăzi o utopie mai actuală, care să ilustreze lumea în care trăim. Cum ar fi ea? Fără îndoială, ar fi o utopie care să exprime spaima de diversitate, de pierderea oricărei coeziuni şi ierarhii a societăţii, adică să exprime spaima de principiul „totul se poate oricum, oricât, oriunde şi cu oricine“. Mărturisesc că nu am citit încă o asemenea utopie, dar ea mi se pare mai actuală ca oricând.

5. Cu asemenea legi ale învăţământului, într-o asemenea lume, nevoia elitelor, aşa cum am definit-o mai sus, este tot atât de necesară pe cât de necesară este conservarea identităţii umane autentice. Misiunea unei facultăţi care, dezgolită de toate speciile sale prin însuşi elanul acestora din urmă de a forma idealuri ştiinţifice particulare şi, implicit, finite, este deschisă acum pentru a forma elitele capabile de a gândi posibilul lumii noastre şi de a-i forma idealuri omeneşti adecvate. Este o misiune extrem de dificilă, la înălţimea căreia fiecare dintre noi am dori să ne ridicăm ca spre un ideal cu natură infinită, un ideal care este menit să funcţioneze în societatea românească şi în legislaţia învăţământului asemenea evanghelicului „fur în noapte“, cel care aduce noul nebănuit şi neaşteptat în lume, producând sensuri şi valori, redând mereu cuvintelor şi conceptelor demnitatea lor originară, fiind prin natura lui dorit, dar totuşi incomod în prezenţa sa nemediată, firesc în derularea temporală a activităţii sale semestriale, şi totuşi eroic prin mesajul său înnoitor.

6. Cu 20 de ani în urmă, când eram student pe băncile Filosofiei în această universitate, am ascultat entuziasmat discursul inaugural al unui distins profesor, care a meditat atunci asupra nevoii ca filosofia să redea gândirii demnitatea, profesionalitatea, puritatea şi onestitatea pe care idealul infinit al cercetării le presupune. Finalul acelui discurs a invocat pe atunci un apel al filosofului Georg Friedrich Wilhelm Hegel către tinerii debutanţi în studiile universitare, rostit la Berlin, la 22 octombrie 1818, cu ocazia deschiderii anului universitar, care cerea învăţământului umanist restabilirea idealurilor de elită intelectuală, mizând decis pe aportul generaţiei tinere, aşa cum, astăzi, sunteţi dumneavoastră. Atunci, Hegel a spus „Salut această auroră a unui spirit mai robust, o chem – Diese Morgenröthe eines gediegenern Geistes begrüße ich, rufe ich an“. Schimbând cu modestie proporţiile, vă salut şi vă urez bun venit în facultatea noastră!

 28 septembrie 2009 Cluj

*. Lecţie inaugurală la Facultatea de Filosofie, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, 28 septembrie 2009. 

Alexander Baumgarten

Nevoia de elite

» anul XX, 2009, nr. 10 (233)