Neobedienţa religioasă

 

Ştefan Bolea

 

Frică şi cutremur de Kierkegaard (publicată sub pseudonimul Johannes de silentio) este un comentariu al episodului din Facerea 22, în care Avraam, care acţionează conform unei porunci divine, trebuie să-şi sacrifice unicul fiul. Ţinând cont de faptul că Avraam este modelul obedienţei1, ar trebui să considerăm existenţa noastră şi din perspectiva neobedienţei religioase2, urmând nu un model clasic, tradiţional, cel al nesupunerii „vrăjmaşului“, ci unul care ia în considerare faptul că noi înşine suntem forţa motrice din existenţa noastră, noi înşine cei responsabili şi liberi. Nu trebuie să ne supunem regulilor unor forţe arbitrare, nu putem să ne supunem unei divinităţi care cere sacrificiu uman, potrivit unui capriciu de moment. Din punct de vedere social, acesta ar fi sfârşitul existenţei şi al libertăţii umane.

Avraam a crezut, dar aceasta este doar o dovadă de credulitate. Să explorăm două variante, care dau o altă turnură povestirii din Facerea. a) Dacă Dumnezeu nu ar fi oprit sacrificiul?; b) Dacă Isaac, traumatizat de violul psihic al tatălui său, şi-ar fi pierdut credinţa, cum sugerează într-o variantă din Preludiu3 Johannes?

a) Dacă Dumnezeu ar fi orchestrat omuciderea până la bun sfârşit, ca să-şi satisfacă setea de sânge şi voinţa de adoraţie, nimic nu l-ar fi diferenţiat de Moloch, de pildă. Un Dumnezeu care intervine dictatorial în viaţa oamenilor, punându-i în Grenzesituationen, forţându-i să acţioneze împotriva doleanţelor şi intereselor proprii, este o divinitate care priveşte fiinţa umană ca pe o frunză sau o insectă (un lord of flies). Mai mult, ea nu-şi respectă creaţia, recompensând-o când ia decizii morale suspecte. Acest gen de divinitate îşi doreşte totul, lăsând existentul să subziste în sfera depersonalizată a nimicului.

Chiar şi aşa, stopând execuţia, Dumnezeu nu a acţionat din mărinimie, pentru că răul era deja efectuat; un criminal potenţial nu poate fi deosebit de un criminal. Fapta se incrimnează din punct de vedere legal, intenţia psihologică exprimă însă totul. Atunci când te pregăteşti să-ţi ucizi fiul (când acţionezi în virtutea posibilului), într-un fel l-ai ucis deja (într-un univers mental alternativ, în care ai obţinut în avans condamnarea). Neobedienţa religioasă înseamnă posibilitatea proximă de a fi tu însuţi garantul deciziilor tale, altfel, conform lui Dawkins, avem o mostră de apărare Nürnberg: „doar respectam ordinele“4. Pentru că nu Dumnezeu l-ar fi omorât pe Isaac (Avraam nu se poate ascunde după asta), fiul nu a văzut mâna dumnezeiască împingând cuţitul, ci Avraam însuşi a trecut pe lângă crimă. Orice ar ordona zeul, existentul uman are ultimul cuvânt. Nimeni nu l-a obligat pe Avraam să ucidă: aceasta a fost doar o sugestie, pe care părintele credinţei a preluat-o, deşi putea fi efectiv ispita şarpelui (conform exegezei kantiene din Conflictul facultăţilor).

Am putea spune chiar că, stopând execuţia, Dumnezeu a făcut mai mult rău decât bine, pentru că i-a arătat lui Avraam că este în stare să verse sânge şi că este la cheremul unei divinităţi care-l poate înfrâna oricând. Avraam devine astfel o fiinţă prin excelenţă contingentă, un fel de derivaţie a lui Dumnezeu („prieten“ sună deja cinic), o portavoce a sa, ale cărei acţiuni sunt simulacrele voinţei libere. Avraam este un ins ghidat, manevrat din exterior, care trebuie să se supună, să marşeze conform indicaţiilor.

b) Isaac nu este o victimă, ci şi un martor al confuziei. Vede un tată schimbat la faţă, asemenea unui monstru („crâncenă-i era privirea, cumplită-i era făptura“5), care doreşte să-l asasineze. Se răzgândeşte, desigur, dar ce mai poate crede despre Avraam? Crima este doar amânată? Va fi sugrumat în somn? Isaac n-are cum să înţeleagă că este victima unui renghi divin, a unei tehnici de brain washing, el vede doar atât: „tatăl a vrut să mă ucidă“; „am fost cruţat, dar viaţa îmi stă sub semnul nesiguranţei“. Nu poţi să ai încredere într-un criminal; mai mult, nu poţi avea încredere într-un criminal căruia i-a tremurat mâna. Isaac, cel vitriolat de traumă, este posibilul model al neobedienţei, pentru că relaţia paternă (prin derivaţie, cea cu Tatăl originar) este compromisă.

A vrea să vezi pe cineva mort, spune Sartre, este un indiciu al urii. Nu înţeleg cum cineva poate să ridice cuţitul şi apoi să pretindă dragoste: el trebuie deposedat de acest drept. Avraam este recompensat pentru orbire şi fanatism („fac absolut orice ca să-mi demostrez obedienţa“), dar nu poate fi achitat; modelul său este abominabil pentru că trădează legătura filială. Din această perspectivă, sacrificiul lui Iisus Hristos este iarăşi îngrozitor. Să fii alesul lui Dumnezeu înseamnă să fii zidit de viu, să mori în agonie, să fii sacrificat nu pentru păcatele omenirii, ci pentru că aşa ţi-a fost zis. Alesul lui Dumnezeu nu este hărăzit imanenţei, ci morţii. Mai bine am fi aleşii noştri decât să ne supunem capriciilor unei zeităţi care instigă la ură violenţă, crimă sau sinucidere.

A fi aleşii noştri înseamnă să avem libera alegere; altfel, viaţa lui Avraam sau Adam este, în termeni hegelieni, în sclavie. Tăria de caracter, independenţa, autonomia şi alegerea (de sine) sunt strâns legate. Johannes arată cât de terifiant este să fii alesul Domnului şi ce clişeu a devenit această expresie (aproape o parodie) în creştinismul călduţ, care predică şi nu practică sau practică fără o angajare mentală. Calea seculară merge spre alegerea de sine, pentru că, pornind de la pasajul din Luca 14, 266, pe care îl dezvoltă Johannes, arătând consecinţele teribile ale credinţei autentice, trebuie să renunţi la propria familie şi chiar la ipseitate pentru a face loc lui Dumnezeu. Să le luăm pe rând, în ordine inversă. Renunţarea de sine este, din punct de vedere psihologic, o golire de fiinţe, peste care poate răsări şi domni asemenea unei stele în deşert ochiul divin. Neposedându-mă pe mine însumi, pot fi mutat, asemenea unui fanatic, pe o tablă de şah cosmică, într-o arbitrarietate şi contingenţă absolute. Un soldat al Domnului se poate sacrifica, dar nu poate creşte sau străluci, pentru că este asemenea unei marionete sau unui computer programat din exterior, ajungându-se la golemizare mentală, care garantează identitatea cu principiul divin, eradicând în schimb umanitatea.

O îndepărtare de sine similară face să pălească creaţia divină, care nu mai poate atinge excelenţa, pentru că funcţionează la alţi parametri, conform unor legi neştiute, fără voinţă şi forţă proprie. Renunţarea de sine poate fi reprezentată printr-o metaforă: adeptul acestei privaţiuni este asemenea unui vas gol, în care divinitatea toarnă propriul său „vin al vieţii“, conform unor instrucţiuni speciale. Această tehnică de modelare nu corespunde existentului uman, care trebuie să-şi dezvolte aptitudinile de autodezvoltare şi autocreaţie, conform propriilor înclinaţii, şi nu potrivit unor comandamente externe. Un soldat al Domnului se poate detona în turnurile gemene, dar nu va fi niciodată capabil să gândească în perfectă autonomie. El nu are conştiinţă de sine, pentru că sinele său este grefat.

Dilema dintre propria familie (prima celulă criminală7, cum o numea, cu ironie şi cinism, Genet) şi Dumnezeu este uşor de rezolvat. Nu se poate renunţa la familie în favoarea unor personaje imaginare şi orice zeu care comandă violenţa domestică nu poate fi considerat un garant socio-politic, pentru că orice societate fanatică se autodistruge. Naraţiunea lui Avraam prezintă o problemă majoră: nu putem fi „edificaţi“ sau lămuriţi pornind de la exemplul din Facerea 22, pentru că personajele principale acţionează asemenea unor bile de biliard,  împinse de agentul divin în virtutea unor capricii. Ele sunt golite de voinţă şi acţionează în absenţa libertăţii: ele ne pot sugera doar atitudinea şi psihologia stăpânului, exprimând pavlovian poruncile primite. Putem învăţa prin exemplu negativ, preluând diferenţa culturală dintre o epocă a normelor cutremurătoare şi un Zeitgeist care exploatează modelul neobedienţei în felul său propriu, centrându-se pe paradigma fidelităţii faţă de sine.

   

Note

 

1. „De ce-l preamărim noi pe Avraam? Pentru că e un exemplu unic de obedienţă absolută faţă de voinţa lui Dumnezeu şi de credinţă supremă în atotputernicia şi bunătatea lui“ (Leo Stan, „Prefaţă“, in Sřren Kierkegaard, Frică şi cutremur, traducere şi prefaţă de Leo Stan, Bucureşti: Humanitas, 2002, p. 38).

2. Îl parafrazăm pe Thoreau în schiţarea acestui model existenţial: „nu este dezirabil să cultivăm respect pentru lege, cât mai ales pentru drepturi. Singura obligaţie pe care am dreptul s-o asum este să fac oricând ceea ce consider că e drept...“ (Henry David Thoreau, Walden and Civil Disobedience, Spark Education Publishing, 2005, p. 266).

3. „Când s-a întors şi a scos cuţitul, Isaac a surprins cum mâna stângă a lui Avraam fu cuprinsă de disperare, că un fior îi străbătu cuţitul – şi totuşi a scos cuţitul... Isaac îşi pierduse credinţa“ (Kierkegaard, op. cit., p. 67).

4. Richard Dawkins, The God Delusion, Bantam Press, 2006, p. 242.

5. Kierkegaard, op. cit., p. 64.

6. „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu.“

7. Jean Genet, Duşmanul declarat, traducere şi prefaţă de Bogdan Honorius Micu, Cluj-Napoca: tact, 2004, p. 193.

 

Ştefan Bolea

Neobedienţa religioasă

» anul XX, 2009, nr. 10 (233)