„Inactuale“ dilematice

 

Constantina Raveca Buleu

  

Pretext pentru fărâme de ideologii, miză pentru cuceriri politice, argument menit să susţină un suprasolicitat, însă fragil orgoliu naţional, pivot al interogaţiilor tranziţiei cotidiene parcă nesfârşite, dar mai cu seamă subiect central al configurării continue a identităţii româneşti, europenitatea poporului român şi a României a invadat fără drept de apel discursurile postrevoluţionare, atingând note acute în timpul procesului de aderare la Uniunea Europeană. Pe acest fond, problemele integrării europene şi implicaţiile lor identitare nu numai că permează spaţiul economic şi politic, ci devin temă de profundă reflecţie culturală, rubrica Europa dumitale, susţinută în Dilema veche, între 2001 şi 2007, de către Mircea Vasilescu, fiind ilustrativă în acest sens. Rezultatul direct al acestei serii de articole (la care se mai adaugă un articol publicat în Corriere della Sera şi unul din Frankfurter Allgemeine Zeitung), volumul din 2007 al lui Mircea Vasilescu, Europa dumitale: Dus-întors între „noi“ şi „ei“, apărut în cadrul colecţiei „Ego. Publicistică“ a Editurii Polirom din Iaşi, a fost destinat iniţial unei puneri pe piaţă funerar-concluzive, autorul dorind să lanseze „ultima carte apărută într-o Românie non-ue“ în data de 31 decembrie 2006, cu cinci minute înainte de aderarea oficială. Cartea avea să apară însă abia în 2007, dându-i autorului suficient răgaz şi destule argumente pentru a nu regreta neîmplinirea teatralei căderi livreşti de cortină, deoarece istoria imediată a dovedit că integrarea oficială nu a schimbat esenţial lucrurile, că dilemele identitare cu care ne-am confruntat după 1989 continuă şi după aderarea la Uniunea Europeană, formula obsedantă „de ce nu e şi la noi ca la ei?“ supravieţuind interogativ în perimetrul unor funerarii nesfârşite datorate ancorării în trecut şi în vechile mentalităţi. 

Grupate în cinci secţiuni tematice, articolele adunate în acest volum se dovedesc a fi adevărate piese ale unui puzzle care oglindeşte la finalul construcţiei sale evoluţiile şi involuţiile mentalităţilor autohtone, complexele noastre identitare şi durerosul contrast cu valorile lor, ale europenilor occidentali. Astfel, Monologuri româneşti şi dialog european, microanaliza care deschide prima parte a cărţii (Cu intelectualii înainte. Şi tot pe loc...) dă tonul unei dihotomizări cu ecouri la nivelul structural al lucrării, reflex direct al opoziţiei reale dintre ce înseamnă cultura şi mentalitatea occidentală şi ce anume reţin cultura şi mentalitatea noastră de la un veritabil proces de aderare la acestea. Dezirabile teoretic, pluralismul, spiritul deschis şi dialogic sau diversitatea culturală se ciocnesc în spaţiul cultural românesc de o serie de tendinţe puternic retractile, precum refuzul modernităţii, afilierea, preeminenţa biografismului în detrimentul operei, accentul pus pe valorile naţionale, diabolizarea celuilalt ca formă de refuz al dialogului, lipsa criteriilor valorice reale, tendinţa paseistă de a vorbi despre cultură sau ineficienţa cronică de la palierul instituţional. Toate aceste diferenţe se propagă şi la celelalte etaje ale societăţii şi dobândesc valoare de mărci ale mentalităţii româneşti, simptomatică în acest sens fiind separarea automată dintre „noi“ (est-europenii) şi „ei“ (occidentalii), operată în majoritatea discursurilor postrevoluţionare.

Revenind la situaţia culturii române în lume, Lista culturală scurtă poate fi citită ca un rechizitoriu la adresa apărării clasice a multor voci de la noi. Confruntaţi cu invizibilitatea culturii române în lume, sancţionată la modul absolut de Peter Greenaway („Românii nu au dat nimic culturii europene“) şi ceva mai învăluit de Ioan Petru Culianu („Cultura română de azi nu e decât o speranţă. Privită fără speranţă, se reduce la nimic“), o întreagă serie de „romantici“ contracarează afirmaţiile cu ceea ce Mircea Vasilescu numeşte „lista culturală scurtă“ (Cantemir, Nicolaus Olahus, Tristan Tzara, Emil Cioran, George Enescu, Mircea Eliade, Eugčne Ionesco etc.), uitând convenabil că cei mai mulţi dintre aceştia au creat în alte spaţii, că opera lor nu se datorează nici politicii şi nici mediului cultural instituţional românesc, că, aşa cum Radu Afrim sintetizează cinic, „Am dat câţiva oameni culturii europene şi nu i-am dat oricum, ci cu picioare în fund“. Chiar dacă acceptăm argumentul listei scurte, observă Mircea Vasilescu, constatăm că suntem, „în materie de conştiinţă identitară, cu un secol în urmă“, deoarece aceste nume nu substituie absenţa românească de la dezbaterile lumii actuale.

Cele patrusprezece articole din a doua secţiune a volumului, Negociaţi, negociaţi, tot va mai rămâne ceva..., oferă un jurnal comentat al etapelor aderării la Uniunea Europeană, în paginile căruia sunt prinse atât mult aşteptatul Raport de ţară al Comisiei Europene, cât şi dezinformarea şi inerţia civică responsabile de o viitoare (actuală deja, mai corect spus!) confruntare cu impunerile normative europene. Conştient de motivaţiile profunde ale euroscepticismului vestic, Mircea Vasilescu atrage atenţia asupra faptului că, spre deosebire de majoritatea ţărilor europene, care şi-au negociat specificul, România trăieşte întregul proces ca necesitate fatală sub zodia „sentimentului românesc al lui «om trăi şi-om vedea»“ şi cu senzaţia că prezervarea habitudinilor seculare va anihila efectele legilor europene; altfel spus, „să zicem ca ei, dar să facem ca noi“. Ciclul Noi şi-ai noştri grupează articole dedicate reacţiilor de turmă datorate lipsei de informare (aici intrând şi eurooptimismul şi euromândria entuziastă), dar pune în dezbatere şi medievalismul obtuz din societatea noastră (baronii locali, spiritul public precar, superstiţiile) sau izbucnirile antioccidentalismului născut din neputinţa subscrierii la valorile europene. Sancţionarea tarelor care fac din România o ţară nepregătită pentru Europa capătă nuanţe comice în pseudoparodia neagră sf Ministerul Ospitalităţii. Potrivit acesteia, în Europa viitorului, România, pentru a se elibera de complexele de inferioritate, ar trebui să-şi valorifice creator „excepţionalismul“ şi să devină locul de petrecere a timpului liber al Europei, experienţa românească având drept consecinţă o îmbunătăţire substanţială a opiniei celorlalţi europeni despre ţările lor. Fantezia intră şi în jocul configurării mentale (mult prea profetice!) a componenţei româneşti în Parlamentul Europei (în Un vis european). În replică, secvenţa următoare, Ca la ei, la nimeni...,  este dedicată „lor“, europenilor din Vest, cu un accent aparte pus pe individualismul italian şi pe efectele lui pozitive. Reconectarea cu România se face în Între „noi“ şi „ei“, succesiune de articole structurate pe opoziţia netă dintre modelele culturale şi sociale din Occident şi minusurile corespondente din sistemul nostru. Logic ar fi ca, după aderarea de la începutul lui 2007, opoziţiile formale dintre „noi“ şi „ei“ să se topească, deoarece „«Noi» suntem «ei»“, însă meandrele noastre identitare continuă să susţină diferenţa.   

Martor sensibil la crizele şi declaraţiile politice ale tranziţiei noastre eterne, Mircea Vasilescu se opreşte critic şi asupra unor secvenţe antologice din istoria acestora, observând carenţele de logică sau de prioritate socială, cu atât mai flagrante, cu cât la „ei“ lucrurile arată cu totul diferit. Pe măsură ce analiza autorului permează sfere identitare europene, dihotomia se metamorfozează într-o virtuală pluralitate perspectivică, deoarece – notează autorul – „... continuăm să ne construim fiecare «Europa noastră», la care ne gândim încă în termeni naţionali“. Unul dintre aspectele supuse acestei duble reflecţii este situaţia intelectualului. Ea revine pe parcursul cărţii fie sub forma unui comentariu la cartea lui Wolf Lepenies (Ascensiunea şi declinul intelectualilor în Europa), fie în constatări amare ale modului în care intelectualii români sunt plasaţi în spectrul politic şi în ierarhiile valorice de către discursul masiv politizat din ultimii ani. Doar într-un asemenea mediu este cu putinţă ca etichetarea societăţii româneşti drept „societate mediocră“ (în discursul ţinut de Băsescu în parlament) să scape atenţiei unei majorităţi mediatice blocate în ideea că preşedintele vrea desfiinţarea guvernului.    

Construită ca o analiză culturală comparată, avizată, uneori ludică, obiectivă şi lucidă chiar şi cu riscul unei etichetări cinice, lipsită de false patriotisme şi eliberată de stereotipiile justificative recurente în discursurile politicienilor şi chiar ale unor oameni de cultură, cartea lui Mircea Vasilescu desfăşoară în paginile sale „inactualele“ (în sens nietzschean) unui intelectual de clasă care, departe de escapismul justificat al multor oameni de cultură, demonstrează că deschiderea reflexivă spre discursurile economico-politice şi spre evenimentele favorizate de mass-media poate avea drept rezultat un incisiv studiu despre mentalităţi.

 

Constantina Raveca Buleu

„Inactuale“ dilematice

» anul XX, 2009, nr. 10 (233)