Cenzura şi teatrul

 

Iulian Boldea

  

Una dintre problemele de acută stringenţă ale studiului totalitarismului comunist este cenzura. Nu s-a spus încă, nici pe departe, totul despre această formă de anihilare a iniţiativei creatoare, de demonizare a talentului autentic. Comuniştii nu s-au mulţumit să mutileze fiinţe sau conştiinţe, şi-au propus – şi au reuşit din plin! – să desfigureze ipostazele individuale ale culturii şi literaturii române, după chipul şi asemănarea dogmelor pe care le ilustrau cu străşnicie. 1948 este anul în care ofensiva comunismului capătă, la noi, amploare catastrofală. Decapitarea partidelor politice, instaurarea unei constituţii de tip socialist, exacerbarea centralismului şi a dogmatismului, prin naţionalizarea „principalelor mijloace de producţie“, controlul asupra bisericii ortodoxe şi aşezarea în afara legii a bisericii greco-catolice, înfiinţarea Securităţii, ca principală formă de represiune şi persecuţie – toate aceste măsuri, şi altele încă, au reprezentat modalităţi de distrugere a societăţii civile, de confiscare a vieţii publice şi private a unei populaţii sărăcite de războiul încheiat nu cu mult timp în urmă.

Liviu Maliţa, unul dintre cei mai înzestraţi istorici literari de astăzi, îşi propune să radiografieze, în cartea sa, recent apărută, Teatrul românesc sub cenzura comunistă (Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2009), aspecte definitorii ale alcătuirii şi funcţionării acestui intrument de aservire şi pervertire a conştiinţelor care este cenzura, prin care autorităţile comuniste nu urmăreau altceva decât transformarea artei, a literaturii, a teatrului, a culturii în general într-un aparat de propagandă. Cum arăta şi cum se exercita cenzura în domeniul teatrului ne spune autorul în subcapitolul Cine şi cum cenzura. În primul rând, se precizează că

 

partidul a dispus crearea unei reţele naţionale, cu multe ochiuri şi filtre, care să supravegheze întregul mecanism teatral, prin organisme şi servicii diferenţiate profesional şi geografic, dar strict subordonate ierarhic. Sistemul era riguros piramidal, chiar dacă existau eşaloane care se suprapuneau şi se dublau.

 

Exerciţiul cenzurii cuprindea două etape: cenzura propriu-zisă şi cenzura secundară. În cadrul primei etape, rolul de control ideologic şi de cenzură revenea, mai întâi, tuturor instituţiilor teatrale, locale şi centrale, de la comitetele de lectură până la Direcţia Generală a Teatrelor. Existau însă şi organisme superioare, din afara instituţiilor teatrale, care exercitau prerogative de cenzură (consilierul cultural judeţean şi comisiunea teatrală de pe lângă prefectura de judeţ). Procedura era, subliniază autorul, „complicată. Repertoriul era aprobat la Bucureşti, de Direcţia Generală a Teatrelor, care verifica şi textul pieselor. În competenţa organismelor speciale judeţene intra controlul producţiei propriu-zise. Deciziile acestora erau supervizate de minister“. Liviu Maliţa întreprinde o analiză minuţioasă, extrem de documentată şi de detaliată a tuturor acestor organisme, de la comitetul de lectură (care adesea provoacă dificultăţi în funcţionarea teatrelor, prin deciziile arbitrare, excesive care se luau în încercarea de a se păstra „linia dorită de partid“) la Direcţia Generală a Teatrelor, organism care

 

îndeplinea, pe lângă atribuţii de supervizare a altor organisme subordonate sau coordonate (printre care instituţia Consilierului Cultural judeţean, Comitetul de lectură şi Biroul Repertoriilor), şi funcţii proprii. Colectivul permanent de inspectori teatrali se ocupa în mod direct cu supravegherea mişcării teatrale din Bucureşti şi din provincie – aici fiind secondaţi de consilierii culturali judeţeni şi/sau de reprezentanţii bugetari sau onorifici ai Ministerului Artelor în teritoriu. Ei formau echipe mixte împreună cu colegii lor de la Direcţia Muzicii.

 

Atribuţiile Direcţiei Generale a Teatrelor erau: autorizarea teatrelor, cenzurarea şi avizarea spectacolelor şi vizionarea spectacolelor pentru turnee. În ce priveşte cenzura secundară, prelungire a cenzurii cvasioculte exercitate de atâtea „comitete şi comiţii“ care avizau textul dramatic sau spectacolul teatral, ea se manifesta în spaţiul public, în presa de partid sau de specialitate, în perimetrul criticii de teatru, în cadrul „şedinţelor publice de comentare a spectacolelor“ sau prin organizarea unor „spectacole cu discuţii“, în care erau supuse analizei ideologia, conţinutul tematic şi caracterul realist-socialist al pieselor şi textelor teatrale. Existau, cum observă Liviu Maliţa, şi alte forme de cenzură:

 

„cenzura prin omisiune şi/sau ignorare (comandată, impusă, regizată) de către critici, programarea discreţionară a spectacolelor (suspendarea acestora după considerente extraestetice, politice), cenzura prin tirajele dirijate preferenţial, necorelate cu cererea pe piaţă, politica premiilor, a distribuirii Fondului literar ş.a., fenomene care nu au putut face obiectul investigaţiei de faţă, dar care, în forma lor mascată, subtilă, au exercitat un control riguros asupra spaţiului teatral românesc, supus unei permanente presiuni de remodelare politică.

Cenzura nu avea însă doar rol de control, supraveghere şi sancţiune. Adevăratul scop era

 

acela de a determina, prin presiuni succesive, prin epuizare şi exasperare, producerea unei literaturi compatibile cu exigenţele ideologice şi cu voinţa şi capriciile partidului comunist. Întregul efort represiv ţintea spre un scop afirmativ: recuperarea literaturii subversive şi transformarea ei în literatură publicabilă.

Într-un context mai general, „rolul cenzurii în vastul program de dinamitare a «vechiului» teatru din România, de reformare a lui şi de croire a altuia nou, după model sovietic, este evident“. Cât despre „ce se cenzura“, se poate spune că erau cenzurate în primul rând piesele ce alcătuiau dramaturgia actualităţii, în diferite etape, cum ar fi pre-cenzura (care preceda procesul creaţiei artistice) şi cenzura de text, după cum spectacolul în sine era supus unei cenzuri draconice, care sfârşea prin a denatura cu totul semnificaţia estetică a piesei. Autorul cărţii este cât se poate de ferm şi de elocvent, atunci când afirmă că

 

fie că este vorba despre text dramatic sau despre alte forme artistice, competenţa delegaţilor partidului nu are limite. Insensibilă estetic, atentă la cele mai fine incongruenţe politice şi ideologice, la rigoare inventând unele, cenzura operează imperturbabil, vădind crasa necunoaştere sau ignorare a procesului de creaţie artistică. Se cer nonşalant modificări de viziune, schimbări de personaje şi de tipologie, adaosuri sau, dimpotrivă, ciuntiri, noi şi noi prefaceri, mutilări, cu o totală desconsiderare pentru voinţa artistului şi niciodată descurajată de absurditatea propriilor intervenţii. Dorite salutare din punct de vedere politic şi ideologic, aceste intervenţii brutale sfârşesc prin a distruge artistic opera, făcând-o, astfel, complet ineficientă, inclusiv din punct de vedere politic.

 

Cenzura a avut şi „rolul“ de a promova o estetică de tip realist-socialist, tezistă şi limitativă, cenzorii transformându-se în „îndrumători“, critici şi teoreticieni ai artei.

În cartea sa, Liviu Maliţa înregistrează şi formele de rezistenţă, cele mai multe de natură mai degrabă involuntară, atitudinile nonconformiste, nonimplicarea sau duplicitatea.

Partea a doua a cărţii, Instituţia cenzurii, extrem de documentată, înfăţişează detalii relevante despre legislaţia cenzurii, despre organigramă, cenzori (recrutare, instrucţie, normă, sancţiuni, salarii şi recompense), despre metodologia cenzurii (cum se efectua cenzura: documentarea, referatul cenzorului, supralectura, referatele externe, decizia; rapoarte de intervenţie şi sesizări, preoceduri specifice de cenzură). Ultimul capitol din carte se referă la „pacienţii cenzurii“ (scriitori interzişi, recepţi, toleraţi), surprinşi într-o gamă largă de atitudini, de la „disponibilitatea spre compromis“ la gestul disident sau opozant (mai degrabă excepţii, cum se remarcă în carte).

Cartea lui Liviu Maliţa despre cenzura comunistă în teatrul românesc, documentată, scrisă într-un stil alert, sagace, riguros, este una pe cât de necesară, pe atât de utilă. E o carte de neocolit pentru cei preocupaţi de problematica totalitarismului comunist.

 

Iulian Boldea

Cenzura şi teatrul

» anul XX, 2009, nr. 10 (233)