Treptele lumii fără mine

 

Irina Petraş

  

Autoare a unui eseu despre Anton Holban şi personajul ca actor (1983), a unui volum de teatru (Recviem la ghişeu – 1999) şi a trei cărţi de proză – O lume fără mine, 1991, 2003; Prăpastia de hârtie, 2003; şi, acum, Crimă cu înlocuitor (roman, Cluj: Editura Echinox, colecţia „Proteu“, 2009, 184 de pagini), Mariana Vartic continuă să fie cunoscută şi apreciată aproape exclusiv pentru extraordinarele sale calităţi de cercetător implicat în proiecte de toată lumea întâmpinate cu interes şi utilizate cu sârg (vezi, de pildă, Dicţionarul limbii române, al Academiei, Romanul românesc în interviuri, Dramaturgia românească în interviuri, Dicţionarul scriitorilor români, Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Dicţionarul cronologic al romanului românesc de la origini până la 1989, Dicţionarul general al literaturii române, Dicţionarul cronologic al romanului tradus în România şi aşa mai departe). A tradus din Adolfo Bioy Casares şi din Ramiro de Maeztu, remarcabil, dar nu neapărat remarcat, fiindcă traducătorul rămâne, la noi, un fel de umbră fără prea mare însemnătate, nu doar pentru cititorul comun, ci şi pentru cel avizat.

Aşadar, proza sa nu e aşezată pe raftul întâi al librăriilor, nu e reţinută în topurile la modă. Deşi nu se poate să-i fie cu totul indiferentă starea de lucruri, Mariana Vartic continuă să scrie în ritmul ei susţinut şi avar, încrezătoare mai ales în rostul eliberator al datoriei îndeplinite decât în succes.

Descopăr acum că am avut dreptate: „o urzeală romanescă strunită cu artă în toate segmentele sale, de o densitate sublimată, spunerile având bătaie lungă şi magnetizând tăcerile“ mi se părea primul roman, dar şi, „totodată, primul volum dintr-un ciclu al vârstelor interioare“. Mariana Vartic scrie cu un proiect amplu în minte, romanele ei alcătuind o trilogie coerentă. O lume fără mine e, cum spuneam la apariţie, romanul crizei puberale, filmul în ralenti al „celei mai fierbinţi zile“ din viaţa eroinei înregistrând cu o ştiinţă extraordinară a dozării luminilor şi umbrelor, a tăcerilor şi rostirilor momentul prelung al „deşteptării primăverii“. Prăpastia de hârtie îşi lasă eroina/ele în forfota polivalentă şi amăgitoare a înscenărilor, a teatrului, de-adevăratelea ori metaforic vorbind. O nouă vârstă interioară, una de cumpănă şi de mijloc, e citită cu aceeaşi artă a detaliilor semnificative şi, în plus, cu o privire regizorală tăioasă, deschizând periculos perspectiva existenţială. Acum – în Crimă cu înlocuitor–, femeia „de o anumită vârstă“ vine să închidă cercul confruntărilor sale cu lumea printr-un veriabil coşmar epic instrumentat în vag stil policier. Cantitatea de autobiografie este neglijabilă, chiar dacă nu-i nicio îndoială că enciclopedia personală, livrescă ori decurgând din faptul concret de viaţă, informează construcţia romanescă şi-i umanizează descrierile. Mariana Vartic stăpâneşte admirabil ştiinţa prozatorului de talent de a combina şi permuta amănuntele experienţelor existenţiale şi scripturale în ecuaţii de largă deschidere şi în forme performante ale texturii romaneşti. „A venit vremea să ştiu că, pentru a se sfârşi ceva cu adevărat, trebuie ca altceva să înceapă“ e un enunţ al succesiunii şi al revenirii pe propriile urme pentru a le conferi sfârşitul deschis al interpretărilor.

În niciuna dintre cărţile sale nu se satisface gustul minor pentru anecdotic, deşi ceea ce se întâmplă e, cum spuneam, de o densitate epică năucitoare. Vorbeam altădată despre tehnica aisbergului – piscurile vizibile, deşi incitante şi mereu nesatis­făcătoare păstrându-te în stare de curiozitate activă, de uimire, de surpriză, şi obligându-te să simţi, să intuieşti, să retrăieşti ceea ce se ascunde sub văl. Scriitura e lucrată în straturi fin, migălos suprapuse, lectura fiind obligată – obligaţie, altminteri, încântătoare, având gustul iute şi buchetul aţâţător al privirilor prin gaura cheii – să lucreze şi ea desfăşurat, pe mai multe planuri deodată, cu adevăruri parţiale şi întorsături neaşteptate ale frazei. Astfel, fetiţei irumpând „brusc şi cam ţeapăn şi cu ochii prea mari“ în lumea oamenilor maturi îi răspunde, în ecou târziu, profesoara, femeie în vârstă, „greoaie, urâtă, dizgraţioasă“: „În loc de exuberanţă şi jemanfişism, n-am reuşit decât să stratific încă o cochilie – una peste alta şi încă una deasupra lor. Care toate să mă conserve în stare naturală: distinsă şi ţeapănă şi moartă de frică.“ Fetiţa presupunea încă, având toată încrederea şi furia tinereţii, că „pesemne că exista şi un motiv mai adânc“ în tot ceea ce i se întâmplă. Variantele sale de reacţie se pot imagina în voie:

 

Oare cum ar fi să mă trântesc pe podele şi să nu mă mai ridic? îmi trece fulgerător prin minte. În acelaşi timp însă, ştiu foarte bine că n-o voi face. Dacă avusesem vreun drept, acela fusese, de bună seamă, doar al felului cum apărusem în cameră: brusc şi cam ţeapănă şi cu ochii prea mari. Încât trântitul pe podea ar fi însemnat fie o minciună sfruntată, fie, în cel mai fericit caz, un drept dobândit pe căi necinstit de întortocheate. Iar cu asemenea preţ, n-aveam chef nici de duşumele şi nici măcar de drepturi. Cu atât mai mult cu cât n-ar fi fost, cu siguranţă, decât încă unul câştigat în zadar.

 

Scenariul e perfectibil, remaniabil. Viaţa cu toate surprizele ei are viitor, se lasă modelată, acceptă proiecte năstruşnice. Mai rămâne astfel o vreme, în Prăpastia de hârtie. Colorată, cu tensiuni care promit să se rezolve, cu un rest de prelungire. În cea mai nouă carte, deşi ziua e din nou traversată prin reconstituire verbală, e, adică vorbită pentru a fi ţinută sub control şi pentru a i se împrumuta un cât de firav sens, echilibrul precar la graniţa dintre imaginar şi realitate nu mai e şi fertil. Eroina nu mai e de nimeni vegheată, povestea nu mai are un va urma. Bâjbâielile sale au, toate, încărcătura gesturilor penultime. Firescul „gras, mustind, întunecat, uleios al tinereţii“ s-a risipit. Muchia de cuţit e dureroasă. Întâlnirea cu tânărul „graţios, răsfăţat, neglijent“ are efecte subterane, săpând sub calmul „trudnic, nefiresc, încordat“ al femeii care scotoceşte dezlânat în poşeta „ca o hrubă, ca o catacombă“ pentru a ascunde efectele ruinătoare ale confruntării nu doar cu tinereţea celuilalt, ci şi cu propriul trecut tânăr, neconsumat şi pierdut iremediabil:

 

Nu ştiu decât că, în latura dinspre el, trupul meu dă ramuri, lăstari fragezi ca ceaţa, liane cărnoase, încordate în nemişcare, muşchi îmbibat sub ploi înverşunate, alge linse de mareea unduioasă, braţe şi sâni şi degete şi buze ce freamătă pe loc, încolăcindu-se în ele însele, într-un elan încremenit!

 

Măcinată între indecizii mărunte, patetice prin lipsa lor de miză, de sens, simte că ziua îşi face programul şi-şi stabileşte cursul/ curgerea fără ea. Spectacolul tinereţii se desfăşoară sub ochii ei fără s-o aibă în vedere, cei doi tineri evoluând fără plasă sub ocrotirea anilor lor nesăbuiţi: „El, puţin insolent, puţin nepăsător, foarte comod şi foarte leneş. Ea, de o supuşenie apăsată, oarecum teatrală, dar nu ipocrită, unsă cu calinerie tandră şi ghiduşă.“ De aici înainte, povestea se derulează scrâşnind, „lumea de sub pleoape“ se umple de scene oribile, prelungi, încâlcite, cu crime, cu vinovaţi, cu oroare, cu frig, cu sânge şi cu întuneric. Călătoria în trei nu e cu putinţă: „În colţul lor s-au baricadat pe tăcute într-o comuniune parcă materială, aproape tangibilă, care mă exclude“. Dozat strâns, coşmarul interpretează realul într-un canon greu de urmărit, tocmai această contopire fiind dătătoare de fiori:

 

Visul se desenează net, de la început la sfârşit, orbitor de limpede şi uimitor de instantaneu, ca o unică imagine atotcuprinzătoare. În care timp, spaţiu, durată, mişcare, perspectivă, suprafaţă şi adâncime, disperare şi buimăceală coexistă fulgerător. Apoi beznă […] Uitare. Irecuperabil. Moment în care, cum se întâmplă adesea, arsura lăsată de visul însuşi s-a contopit inextricabil cu durerea a ceva pentru totdeauna pierdut.

 

Fiindcă „dintr-un coşmar nu poate ieşi decât cel care îl visează“, îndrăznesc să sper că avem de-a face, de fapt, cu o tetralogie şi că urmează romanul femeii fără vârstă, cea ştiind deja, senină, despre ce e vorba sub cuvintele oamenilor.

 

Irina Petraş

Treptele lumii fără mine

» anul XX, 2009, nr. 10 (233)