Poeme de  Nicolae Coande

 

Rutina

                                        Pentru Inado, cea adevărată 

Dimineaţa piersicul din birou cîntă

Am vedere de teatru la stradă

Iau aminte cum poate o doamnă să-şi piardă

Osişorul în ploaie

Toată noaptea am jucat fotbal cu fulgii

Nu am cafea elveţie neagră te visez pîn’ la ziuă

Beau vin cît să-mi dau seama

Toate mint cînd vine vorba de vîrstă

Luna întunecată e încă departe

Strada-i albastră de la irozii ei ficşi

Dragoste tu eşti cîteodată Rutina

Şi simt cum sub mări nevăzute gîndurile unui peşte

Deschid vana

Asfaltul se-nmoaie ca o bucată de pîine în gură

Plesneşte departe buza ghitarei

Ţiganii din lună ne mănîncă pămîntul

Bucuroşi ne dau restul

Şi acum cît mai e timp trebuie să spun

M-am jucat ca un copil cu sufleţelul pe-aici

Şi-mi pare cumva rău că nu sînt o piersică

Să aibă genunchii ei clari unde să cadă

  

Virgula

 

Tu crezi că un mare critic poate înţelege un poet atîtica?

Vîntul umflă paraşuta femeilor din spate

cu grijă să nu le salte

dar eu văd cum prefăcutele plutesc deja zîmbitoare

pe apele decoloratei realităţi.

Ce este adevărat în cuvintele lui lustruite

în măreaţa adecvare de măcelar care împachetează atent

carnea şi maţele

atent la virgula dintre cap şi sentiment?

Nu costă prea mult inhalăm creiere suflecăm suflete

am plătit şi plătesc pentru un pacheţel bine făcut

rafturi rînduite cu suflete

la ieşire o pisică bătrînă îmi surîde ca-n tinereţe

ruina vieţii ei îmi palpează ficatul

gol puşcă acoperit cu-n buchet de florile cîmpului

trec printre oameni decent îmbrăcaţi

femeile sînt atente la grădini

bărbaţii la gardurile care le închid.

Tu crezi că putem vorbi unul cu altul?

 

Mi-e dor de un pahar de vin băut cu un om sărac

Plătit din buzunarul nostru comun.

  

N-am dansat

 

Să mă cert cu arheii în vremea microbilor nu visez

Simt nefericirea în oraş cum văruieşte casele

Suge cu milă pereţii

O limbuţă plescăie academic

Departe în munţi apa curge ca la-nceput

De bucurie calmă o ploaie de vară

Mă apropiam aldat’

Ceea ce-ţi spun acum este inutil

Obişnuieşte-te să trăieşti fără mine

Nu fac altceva decît să umplu o femeie cu alte femei

Dacă strig de pe deal acum nu înţelegi depărtarea

Seara pe poarta cimitirului ies lumini

Cînd un bărbat e îndrăgostit sărută aerul pe coapsă

Şi-apoi simte o durere în ceafă

 

Ridic ancora pe o baltă plină de nelinişti şi stele

În fiecare port torn în suflet miere şi vin

Şi îmi amintesc acum că n-am dansat niciodată

Cu mama.

  

Fericirea

 

Şi pe rînduneaua ninsă cine o iubeşte

abandonată în roua sîrmelor a căpeţelelor de sfoară

în care se încurca viaţa ei

cu miezul de pămînt şi toate pietricelele strălucitoare

cu spuma zorilor unde plutesc cei grei

şi nu pier

cine a văzut-o vreodată căzînd?

Moartea e atenuată în stăruinţa ei falsă

cei gravi ca tine nu se sting curînd

ci mai tîrziu cînd paşii se despart în praf

iar mîna smulge vina şi-o aruncă

în cerul stîncilor.

Niciun sunet nu vine înapoi spre mica ta inimă

tremurătoare

în cel mai curat loc unde ardea un cuvinţel

cenuşa făcea din dorinţa noastră un prag atît de înalt

că l-am sărit bucuroşi

şi pierduţi am fost.

Cine rabdă atît şi cine trece marea cu pieptul pustiit?

Cîntecul nostru nu-l va mai cînta nimeni

moarta mea cu faţa ninsă

în patul unde străluceşte acum gerul

şi fericirea îţi stinge ochii blînzi.

  

Copil, pe dealuri

 

Copil cu cercul în urma lăsată de sandala ta

sînt eu şi acum

tu ţii cu tăriile pieptului de un important pact

arta noastră comună ceva ce am înţeles amîndoi

nu am vorbit niciodată cu tine dar ştiu

cum sună inima ta depusă pe sare

şi cum ar fi să-ţi spun spre bătrîneţe

„lucrez cu tine la poemul meu intim

dar tu nu ştii şi asta străluceşte în tine“

cumva cred că mi-am pierdut talentul

de a spune ceea ce vor oamenii să audă

de ce mă laşi în urmă şi acum

noaptea mă are în puterea ei stoarsă de vise

parcă sînt din nou copil pe dealuri cu ochi cusuţi

ca ai pisoilor pierduţi

i-am deschis şi cerul mi-a zîmbit prietenos

am ochii albaştri ca în zilele cînd

lua foc oboseala.

Mă întorc jupuit în cutia din care-am ieşit

şi mă gîndesc să te atac

sau să uit.

 

Nicolae Coande

Poeme

» anul XX, 2009, nr. 10 (233)