Cheltui câţi am

 

Elisabeta Pop

  

Bine merçi, e primul răspuns care îţi vine să-l dai. După care, temându-te că-l superi pe cel care te-a întrebat, o-ntorci puţin şi mai îndulceşti zisa.

Întrebarea voastră, dragă Marta, pare de tot indiscretă, fiindcă ştim noi foarte bine că cei care au destui nu vor recunoaşte nici morţi, fie de teama hoţilor, fie a prietenilor mai strâmtoraţi care şi-ar face un obicei din a cere mereu cu împrumut, iar cei care n-au n-au pur şi simplu. Ăştia din urmă sunt, şi ei, fie indiferenţi, ducând-o de pe azi pe mâine, fie plângăcioşi şi obositori: niciodată n-au şi îţi împuie capul cu veşnicele lor datorii, încât ajungi să fugi de ei.

Unii cred că banul e ochiul dracului sau că „banii n-aduc fericirea“, alţii că doar numărul lor… Americanii se închină Banilor, ca unor zei; şlagărul cu „Money, money“ se cântă cu succes şi chiar cu plăcere şi pe la noi…

Eu am să vă răspund simplu: am exact atâţia câţi îmi trebuie, sau, mai bine zis, cheltui câţi am; recunosc că sunt o persoană destul de cheltuitoare, hai să nu zic risipitoare, dar în niciun caz strângătoare. Îmi face plăcere să fac daruri, să-i văd pe cei din jur că se bucură. Îmi place, de asemenea, să intru în librării, să-mi cumpăr cărţile dorite, să pot invita la cafenea, la un suc, o bere sau o cafea, nişte prieteni, dacă ne întâlnim cumva pe stradă; să pot călători măcar în Europa ş.a.m.d. Banii în sine nu mi-au făcut niciodată vreo plăcere, nu mi-au adus bucurii, dar, recunosc, când îmi lipsesc nu mă simt chiar în largul meu. Asta îmi aduce aminte bancul acela cu Iţic care se ducea mereu sâmbătă seara să ceară împrumut de la Rabi o sută de dolari, pe care îi înapoia conştiincios luni dimineaţa. După un timp, văzând că figura se repetă, Rabi l-a întrebat ce face cu banii, că duminica magazinele sunt închise şi nu mai are de unde cumpăra ceva şi apoi nici de câştigat alţi bani nu prea ar mai avea când. Stânjenit puţin, Iţic i-a răspuns că îi ia la el la întrunirile tradiţionale de duminică, fiindcă altfel se simte când ştie că are o sută de dolari în buzunar… Deh, aşa o fi…

Trebuie să recunosc că pensia mea, ca şi a altor bugetari ca mine, e destul de mică, teatraliştilor însă le-a mai adăugat ceva uniter-ul, şi asta numai şi numai pentru că Ion Caramitru şi Aura Corbeanu – conducerea, adică – au luptat şi s-au zbătut ca breasla artiştilor să aibă cât de cât un trai decent la bătrâneţe şi să nu moară în mizerie şi umilinţă. Or, criticii fac parte din personalul artistic al instituţiei teatrale. Asta se cheamă, orice s-ar zice, noroc.

Încă, să bat în lemn, cum se spune, sunt relativ sănătoasă, prin urmare nu dau banii pe medicamente, ceea ce, recunosc, e o imensă binefacere. Asta înseamnă că respectivii bani îi pot cheltui cu folos în altă parte: de pildă, cumpărând jucării şi cărţi de poveşti celor doi nepoţei; jucării şi cărţi care, se ştie, nu sunt câtuşi de puţin ieftine.

Apoi, să nu uit, că nu e frumos, băieţii mei nu ne cer bani, ci mai uită pe la noi din ai lor sau pur şi simplu găsesc în poşetă nişte bani de care, pasămite, uitasem cu desăvârşire. Asta îmi cade cel mai bine când sunt la Lyon, la fiul cel mic, fiindcă euroii din portmoneu sunt, oricum, mai puţini ca leii noştri…

În rest, eu continui să cred că cea mai mare fericire nu este să ai bani, ci să fii sănătos, să te bucuri de ei, mulţi, puţini câţi sunt.

Elisabeta Pop

Cheltui câţi am

» anul XX, 2009, nr. 10 (233)