Foamea şi Lipsa

 

Irina Petraş

 

Foarte pe scurt, „bine, mulţumesc de întrebare!“ Un pic mai pe lung, pun atât de puţin preţ pe bani şi am deprins de la ai mei să mă descurc cu atâta largheţe şi seninătate în limitele oricât de strâmte ale veniturilor mele, încât nu e un subiect pe care îl aleg pentru convorbirile mele cu ceilalţi, fie ele între patru ochi sau publice.

Culmea e că banii par să ştie că nu au un loc privilegiat în proiectul meu existenţial şi, de vreme ce tot nu-mi pasă, se lasă lungiţi, lăţiţi, sunt adesea neaşteptat de încăpători. Ba a ajuns să-mi placă din cale afară orice ispravă destul de rotundă pe care o izbutesc cu bani puţini. Din 2005 încoace, am putut exersa, la filiala clujeană a usr, această (de)lăsare a lor în seama imaginaţiei şi simţului gospodăresc ale celui obişnuit să se descurce cu puţin, ale celui învăţat de Nevoie, o doamnă extrem de inventivă.

Dacă despre câştigurile din scris vorbim, aş putea înşira totuşi nişte repere. Cu onorariul din 1981, pe prima carte, aş fi putut să-mi cumpăr o garsonieră confort 1. În ’89, pentru a doua carte, am primit bani de o jumătate de maşină. O recenzie în Făclia ori Steaua însemna cam 10-12 pui dolofani (de la un punct încolo, teoretic vorbind – dacă s-ar fi găsit „la liber“!). Cu onorariul pentru patru cărţi, onorariu bunicel, mi-am cumpărat, în 1991, un televizor (inflaţia galopantă!). Cu banii pe traducerea din Philip Roth, în 2001, mi-am luat un aragaz, mai punând ceva de la mine. Pe urmă, am mai câştigat câte ceva pe traduceri, dar am scris (aproape) gratis alte 20 de cărţi; aproape însemnând că am primit câteva exemplare de autor. Singurul câştig sau, mai degrabă, singura performanţă (care funcţionează şi ca principiu): nu am plătit niciodată niciun leu din buzunar ca să-mi apară o carte, s-au găsit întotdeauna finanţatori.

Dar ce demonstrează toate astea? Mai nimic. Că lumea se schimbă (nu neapărat înaintează!), că e când aşa, când altminteri, că „niciodată n-o fost să nu fie într-un fel“, vorba ţăranului ardelean… Nu ţin nicidecum mai mult la textele care mi-au adus oarece câştiguri, nu refuz o colaborare doar fiindcă e limpede că nu voi fi plătită, nu visez plăţi fabuloase, ba, glumind pe jumătate, sunt prea ocupată să-mi văd de treburi şi de datorii (simţul datoriei, ah!) şi de buna (după criteriile mele) gospodărire a ultimei postate de viaţă, încât, am spus-o adesea, o sumă uriaşă de bani m-ar incomoda rău de tot…

Apoi, schimbând uşor unghiul, aş mai spune iarăşi că, dacă e adevărat că libertatea omului presupune existenţa morţii, tot astfel imboldul de a crea presupune existenţa foamei. O foame scoasă însă din confuzia de termeni îndelung şi ticălos întreţinută, în vogă în epoca romantică. La confuzia cu pricina se recurge periodic, ori de câte ori societatea vrea (e obligată) să-şi scuze interesul exclusiv pentru temporalia (economicul) în detrimentul a ceea ce ţine de aeterna (cultura, creaţia). Fiindcă pentru mine foame înseamnă ne-saţ, dor, sentiment al fragmentării, al carenţei, senzaţie acută a absenţei etc., etc. Înseamnă „să-ţi duci lipsa“, tu singur de tine însuţi, cum credea Lucretius. Să simţi limitele şi să te lupţi cu ele în numele întregii specii sătule şi ajunse. Să fii flămând înseamnă, aşadar, să accezi la organicitate („Orice structură anorganică devine organică, adică dovedeşte rezistenţă, când este ameninţată să se descompună, să se dezintegreze“ – Mircea Eliade). Să simţi răul şi să i te opui printr-un efort de auto poiésis. Nu înseamnă nicidecum să fii înfometat (cu nuanţa de pasiv apăsată, tu fiind cel care suferă din cauze exterioare). E o stare/lucrare ivită din tensiuni interioare, vag dependente de condiţia individului ca prizonier „pe viaţă“ al complotului social. Când ajungi să înţelegi cât de multe pre-destinări şi condiţionări te mână, cât de multe şi legitime, fiecare în parte, sunt perspectivele, eşti, în fine, un om liber şi eliberat.

Această foame a artistului e necesară, ea lucrează în folosul umanităţii înseşi, e antidotul unic al cenuşiului ivit din saţ. Nu e urmarea constrângerilor impuse de o societate sinucigaşă, care a decis că producţia culturală nu e rentabilă. Ca în Înainte de moarte a lui Marin Preda, foamea e o problemă strict personală în care nu are a se amesteca nimeni din afară. Nici măcar guvernul. La întrebarea dacă şi când mi-e foame, răspund eu în intimitate şi, disimulat, prin arta mea. Dacă răspunsul vine de la altul, revolta mea e legitimă. Când, întrebat insistent, medicul îi răspunde, în fine, cât mai are de trăit, personajul lui Preda răbufneşte: „De unde ştii tu, mă? […] Soarele şi dumnezeii mă-tii, de unde ştii? Spune, de unde ştii tu… De unde? De unde?“ Îi era/ îmi e pusă în pericol independenţa, necesara privacy. Foamea atroce şi concretă, indusă de o proastă orânduire – de care nu eu sunt vinovată –, mă împiedică să fiu cu adevărat flămând, îmi ia foamea de sine – singura creatoare – şi mă sileşte să îndur lipsuri, nu să decantez Lipsa. Mă sileşte, cu alte cuvinte, să renunţ la statura umană.

Dacă cer socoteală guvernului în legătură cu foamea mea, o fac dintr-o atitudine urbană şi civilizată. Îi recunosc existenţa şi Puterea şi pretind să-mi recunoască, după puteri, rostul. Răspunsul său se cuvine să fie evaziv în formă şi substanţial în fond. Preţuirea producţiei culturale nu e un privilegiu, nu creează dependenţe. E un drept.

Vai de ţara în care nu mai rentează să fii flămând pe cont propriu şi singura şansă e înrolarea în mulţimea înfometată care, prin număr, garantează mecanismului supraindividual Puterea.

Însă, iarăşi adevărat, oricât de rău am sta cu banii, individual ori toată breasla de-a valma, cultura nu moare. În definiţia ei mare, de vistiernic de semne ale înaintării prin lume şi de metodă de prospectat viitorul speciei, cultura îşi vede de ale ei. Nu moare, căci ar fi să moară toţi oamenii Pământului, şi nici nu ajută, anume şi punctual, la nimic. Valoarea de întrebuinţare a culturii/literaturii e inefabilă şi recunoaşterea ei nu poate fi decât axiomatică. Pentru orice comunitate, e o investiţie constantă şi asumată pe termen lung, căci cu rezultate nu totdeauna verificabile matematic.

Dar, mai e nevoie de o precizare. Condiţiile financiare precare sunt vindecabile şi prin autotratament. Nu văd de ce ar trebui să susţină comunitatea, în alb, pe oricine i se năzare să mai scrie o carte, să mai scoată o revistă. De la un punct încolo, nici continuarea/păstrarea unei tradiţii nu mi se pare obligatorie cu orice preţ, adică făcând rabat la calitate. Revistele mai şi mor, sunt şi ele – îmi place s-o repet – oameni. Dacă nu mor, e bine să se întâmple fiindcă prezenţa/viaţa lor e indispensabilă „aparţinătorilor“, cum spun medicii. Legea pieţei mi se pare pe cât de dură, pe atât de corectă. Nu susţin nicidecum că sunt gospodăriţi la modul ideal banii publici. Micul aranjament funcţionează adesea perfect, în dispreţul valorii şi al însemnătăţii unui proiect pentru ceilalţi. Dar boala nu e doar a instituţiilor guvernamentale ca eventuali finanţatori, ci şi a celor culturale. Creatorii nu sunt cu toţii nişte inşi generoşi, imaculaţi, verticali. Şi nici sfinţi de ţinut deasupra legilor şi răspunderilor omeneşti nu sunt.

Cartea, revista sunt şi ele o marfă. Trebuie deprinse priceperi de negustor dacă vrei să ai muşterii. Am încetat de mult să-mi mai fac inimă rea că sunt atât de mulţi cei care aleg un meci, nu o carte, nu o revistă de cultură. Atâta vreme cât nu pot să schimb această stare de lucruri, se cuvine s-o consider naturală. Şi să mă comport şi eu natural, vorba Gabrielei Melinescu. Să scriu/să citesc, chiar dacă nu mai are (aproape) nimeni nevoie de asemenea farafastâcuri. Şi nici prin cap nu-i trece să mai şi plătească pentru ele.

Revenind. Cum stau cu banii? „Bine, mulţumesc de întrebare!“

Irina Petraş

Foamea şi Lipsa

» anul XX, 2009, nr. 10 (233)