„Oficial îmi este bine“

 

Ovidiu Pecican

 

Există – după cum atestă programele radio – o piesă muzicală intitulată, nu fără motiv şi cu destul umor, „Oficial îmi este bine“. Pot spune acelaşi lucru, după ce, în campania din 2008 pentru parlamentare, statul mi-a mărit, pasămite, salariul cu 50%. Asta deşi anul acesta, decretându-se grabnic şi oportun criza economică (tocmai la timp, după ce a căzut guvernul Tăriceanu, marele angajator de funcţionărime, şi a suit pe piedestal guvernul condus de colegul meu Emil Boc, dascălul de la Ştiinţe Politice), mi s-a promis ba reducerea salariului cu 20%, ba îngheţarea lui la nivelul actual, ba suprimarea echivalentului de plată a 10 zile lucrătoare (concediu neplătit pe care nu l-am solicitat). Tot acum rezultă, din dezvăluirile de presă ale doamnei ministru Andronescu, că putem spune adio fără regrete oricăror indemnizaţii sau prime. Zelul va fi răsplătit de aici înainte, cel puţin o vreme, în meseria noastră, cu un… surâs.

Martori îmi sunt zeii: nu am vrut să fiu profesor. Pe la începutul anilor ’90 mă repliasem în cercetare, pe care oricum nu dă nimeni nici măcar doi bani (la propriu şi la figurat), iar în timpul liber scriam pentru revistele literare sau pentru cine voia să mă publice, cu sau fără bani. Între 1985 şi 1990 făcusem pe misionarul navetist, predând istorie, filosofie şi ştiinţe sociale aşa cum voia Partidul, într-un liceu agricol dintr-un târguşor ardelenesc până la care mă târam cu trenuri neîncălzite, aproape în toiul nopţii, şi de unde mă întorceam definitiv zdrobit pe când cerul se închidea la culoare, făcând loc înserării… Prima mea grijă în iarna şi primăvara lui 1990 a fost deci să mă despart cât mai repede de Ministerul Educaţiei, care mă trata ca pe un fiu nedorit şi faţă de care nutream sentimente paricide.

Dar, patru ani mai târziu, conducătorul meu de doctorat m-a convins cu argumente sentimentale şi de natură etică, invocând talentul, misiunea, frumuseţea, energiile şi alte lucruri de acest gen, că merită să lucrezi pe un salariu mic, dar sigur, pentru a da o şansă generaţiilor ce vin. Or, aici nu-l puteam contrazice: eram unul dintre cei care nu avuseseră prea multe alternative, pentru mine cartea fusese, şi este încă, salvatoare.

Am stat deci, mai tot timpul, rău cu banii şi, de ce nu aş spune-o, stau şi acum. Şi ca să nu mă complac în generalităţi, voi spune doar atât: nu am maşină – n-am avut niciodată –, mult din portmoneul meu a trecut mereu în cel al proprietarilor de apartamente unde locuiam în chirie, iar astăzi circa 80% din salariu îmi migrează la aceeaşi dată fixă a lunii în conturile băncilor care mi-au împrumutat, contra unor ipoteci temeinice şi unor dobânzi grase, suma prin care mi-am procurat două camere, o baie şi o bucătărie la bloc. Călătoriile prin lume pe care le-am întreprins s-au materializat datorită unor burse şi programe de cercetare, şi pentru a merge cu mîinile în buzunar, fără nicio treabă, peste hotare, a trebuit să aştept anul 2008 toamna; dar nici atunci nu am putut petrece decât două nopţi în Cetatea Eternă, colindând-o în lung şi în lat, cu buzunarele uşoare, preţ de un weekend.

Acestea fiind zise, voi nota că unica oară când am câştigat bani pe vreo carte a fost când am colaborat la un manual – astăzi interzis în şcoli, pentru că îndrăznea să contrarieze viziunea acreditată de manipulatorii de conştiinţe –, că pentru jumătate din cărţile publicate am adus bani de acasă, iar pentru multe dintre celelalte nu am primit nimic şi că, în plus, mă bucur de prestigiul de care beneficiază cei mai mulţi dintre colegii mei care nu şi-au încadrat efoturile în „politicile“ oficiale ale vreunui grup deţinător de autoritate: sunt un semimarginal, nu prea am receptare critică sau, când o am, e nimicitoare, trebuie neapărat să fiu pus în banca mea, adus pe locul care mi se cuvine etc.

Revistele, sărmanele, se tot târâie în România, la marginea degradării. Am convertit pofta mea de scris într-o prezenţă turbulentă, rebarbativă, mai peste tot, socotind că, pentru cei câţiva oameni care gândesc cu propriul cap, ăsta va fi un semn de normalitate, de neafiliere la vreun program îngust sau la vreo coterie. Nu de alta, dar chiar nu mă regăsesc în niciuna. La cele de dreapta aş adera, în numele scârbei de excesele totalitarismului roşu; dar nu împărtăşesc dispreţul aureolat faţă de cei mulţi pe care membrii lor îl etalează, de la nivelul declaraţiilor exprese până la cel al stilului neologistic-sofisticat. La cele de stânga, de care mă apropie compasiunea şi empatia faţă de mulţimea celor pauperi, din care m-am înălţat, oarecum, şi eu, n-am de ce adera, fiind respins de un anume mizerabilism al discursului respectiv, o ciudată înţelegere faţă de marxismul penal şi purtătorii lui de trenă, dispreţul valorii în numele egalităţii (diletantism, feerie kitsch, cântare a României reluate la infinit). De aici m-am ales cu suspiciunea tuturor părţilor, cu insinuarea că aş fi duplicitar, emisă în şoaptă de unii, şi, slavă Domnului, cu o prezenţă masivă prin pagini periodice, deci efemere…

Nu şi cu bani. Numai cine nu publică în revistele româneşti nu ştie ce prost plătesc ele. Uneori, perioade întregi, nu mi-am putut cumpăra cartea pe care urma să o comentez în articolul următor, din banii primiţi pe articolul dinainte. În schimb fiscul e vigilent, iar la declarat averea, îşi ia la puricat toate colaborările punctuale de peste an, chiar dacă de unele ai avut vreme să şi uiţi deja.

Pentru ca totul să fie minunat, sunt singurul producător de venituri în familie. După doi ani de strădanii zilnice la locul de muncă, soţia mea a fost proaspăt concediată. Sunt, cum s-ar zice, o oală revoluţionară în fierbere, încă o clipă şi clocotul meu dă pe dinafară. În acelaşi timp, realizez câtă lume din jurul meu a ajuns cu sărăcia proprie la cote dramatice şi, dacă n-aş şti că revistele de cultură sunt citite numai de alţii câţiva, aidoma mie, aş tăcea de ruşinea că, în timp ce eu, de bine, de rău, mai am ce mânca, sunt alţii, peste drum sau alături, care disperă pentru ei şi copiii lor.

Dar urmările scrisului meu pentru ziare, reviste şi edituri nu se reduc la atât. Fiecare text care îmi apare este rezultatul unei munci efective, al unei concentrări nervoase, al unei mobilizări a imaginaţiei, raţiunii şi ştiinţei pe care am agonisit-o. Este penibil că evaluarea tuturor acestora se face cu criterii false sau nu se face, după caz. Aşa încât cea mai grozavă evaluare este a mea: faptul că mă bucur că viaţa nu-mi trece degeaba, că fac ceea ce am vrut mereu să fac, că sunt încă sănătos şi pot scrie; că unii socotesc că textele mele împlinesc măcar nivelul unui standard minim necesar publicării şi… le tipăresc.

Cititul şi scrisul m-au salvat mereu de depresii, de angoase, de bucuriile prea mari – aproape că n-a fost cazul – şi de neliniştile uriaşe (destul de dese, acestea). Ele rămân arma mea predilectă, darul, scutul, raza de lumină şi frumuseţea unei vieţi altminteri destul de monotone şi severe, nescutite de complicaţii. Şi tot complicitatea cu ele mă determină să cred că sumbrul va ceda, de la o vreme, în faţa unei dimensiuni mai solare a existenţei noastre, aici şi acum, că vom coagula într-un proiect care să angajeze mai generos şi mai strălucitor destinele individuale ale micii umanităţi din care facem cu toţii parte.

   

Ovidiu Pecican

„Oficial îmi este bine“

» anul XX, 2009, nr. 10 (233)