Nokia, Blackberry şi Horia

Letiţia Ilea

  

În ce mă priveşte, stau foarte bine cu banii. Genial. Ca Statele Unite. O ţară extrem de bogată, dar plină de datorii.

E ora unu la amiază. A treia zi de slujbă după vacanţă.

Stau pe terasa Coffee Hours, în spatele Universităţii. De ce tocmai acolo? Pentru impecabila reţea wireless a ubb-ului, necodată, care bate până aici. Beau o bere Stella Artois fără alcool (pentru cunoscători, cea mai scumpă dintre berile fără alcool la sticlă din România). Fumez Dunhill albastru lung. Beau cafea Illy. Am două telefoane scumpe pe masă, ca oamenii de afaceri români şi fotbaliştii. Un Nokia N82 şi un Blackberry Pearl 8110. Nokia are număr de Orange, Blackberry-ul număr de Vodafone. Le ţin pe masă, nu în geantă. De ce? Păi d-aia: Blackberry-ul e pus pe „silent“. Totuşi, trebuie să văd cine sună. Numărul Vodafone e „de reprezentare“. Pe el pot suna studenţii. Mama. Ăia de la cablu. Ăia de la internet. Ăia de la telefoane. Ăia de la Centrul Francez, că n-am dus cărţile. Şi încă tot felul de alţii. Agenda telefonului Blackberry e imensă. Am mulţi prieteni. Foarte mulţi. Dacă sună vreunul din ei, telefonul afişează numele, iar eu aş putea răspunde, chiar dacă telefonul nu sună; Blackbery-ul e deştept, are o luminiţă roşie care clipeşte atunci când se-ntâmplă ceva: mail nou sau apel. Pe Blackberry sună doar Marta. Uneori Livius. Foarte rar, extrem de rar, ecranul Blackberry-ului afişează „Unknown number“. Atunci e Andi, care sună din Germania de pe telefonul fix, creându-mi o stare de extremă confuzie şi încurcătură: pe de-o parte, bucuria de a-i auzi vocea, pe de alta gândul la nu ştiu care companie de telefoane germană, care îl usucă de bani pe prietenul meu cel mai bun atunci când sună în România pe mobil. Pe Blackberry mai sună Ema, secretara catedrei, şi atunci răspund grăbit, pentru că pe Ema o iubesc. Altcineva nu sună pe Blackberry, deşi în agenda telefonului sunt memorate vreo două sute de numere. Cu nume cu tot. Prieteni. Cunoştinţe. Telefonul Blackberry are capacitatea de a stoca un număr infinit de adrese. Eventual ăia enumeraţi la început: upc-ul, rds-ul etc. Păi cine să şi sune? Muri1, care are număr de Orange şi care de altfel era la ţară şi culegea porumb, ieri când l-am sunat eu? Nu, Muri nu sună. Sau poate Sandu, cu care am băut o bere scurtă acum două seri, adică una, adică fără alcool, adică eu, cu pretextul minimalist al unei imense sacoşe cu pătrunjel, leuştean, fasole şi dovlecel, cu care Domnia Sa mă premiase în semn de nesfârşită preţuire, îndelung şlefuită în timp, via diverse tutunuri de pipă exotice, înainte de a evada rapid din Cluj spre vastele sale domenii ot Mihăieşti? Păi nu. Sandu nu sună, celebră fiind aversiunea sa faţă de aceste diabolice instrumente piuitoare, aversiune ce se manifestă, cum spune cronicarul, prin repedea azvârlire, total sadică şi extrem impulsivă, a unui asemenea obiect sunător, taman în miezul iazului de la Mihăieşti, unde multe cercuri se formară în apă… Telefonul îi fusese oferit din toată inima distinsului prozator româno-texan, cu barbă nu patriarhală, ci aleatorie, şi pălărie cumpărată taman de la târgul de vite din Săo Paolo… pe bune, on line… deci telefonul îi fusese oferit lui Sandu de către un inimos şi generos prieten, evident cu cele mai nobile intenţii, acela de a-l repera pe tare dragul meu prieten în cele mai intime momente ale vremelnicei sale existenţe pămân­tene, şi anume acelea când Domnia Sa îşi exersează talentele de pescar şi explorator prin diferite zone rurale necartografiate din judeţul Cluj. Cam aşa e cu Blackberry-ul. Desigur, mai sună şi alţii, diverşi, desigur, se afişează şi numele, dar atunci îmi întorc în cap gândul de cincizeci de ori înainte de a răspunde. De obicei e nu.

Şi acum telefonul Nokia N82. El e deschis şi foarte sunător, ba chiar se poate conecta la pomenita reţea wireless a ubb-ului. Sau a primăriei, sau a barului Insomnia sau a cafenelei Out-wear etc. Pentru neofiţi: pomenitele reţele sunt free. Telefonul Nokia are voie să sune când îl taie capul, la orice oră are el chef, ziua şi noaptea. Şi el ştie să afişeze „Unknown number“ şi atunci înseamnă că e iar Andi din Germania sau Călinul canadian, ceea ce îmi provoacă, deja, o dublă încurcătură şi confuzie. De talie multiculturală şi globală. Numărul îl ştie şi Livius, dar el sună pe Blackberry, fiindcă are număr de Vodafone. De bună samă, numărul îl ştie şi Gabi, păi cum, adică Cojocaru, prieten drag, poet de taină şi editor în ascensiune… Şi, desigur: iubitul meu ştie absolut toate numerele: de Vodafone, de Orange, de Cosmote, de Romtelecom, de sfr, de alea care sunt şi care nu sunt… Însă nu sună niciodată. Apare. Exact. Ştie şi unde. Ca orologiul Big Ben. Dar oare de unde ştie el unde să apară, fără ceas, fără telefon, fără să se orienteze după nordul indicat de muşchiul copacilor? În funcţie de calitatea luminii, poate… De doza de saturaţie prăfoasă din centrul Clujului? Oare de unde ştie el unde să apară, fără să vorbim? Cum ştie el să mă găsească, la Coffee Hours, Insomnia, Out-wear sau poate la cafeneaua Băncii Transilvania, de nu chiar la biserica reformată de pe Kogălniceanu? Oare iubitul meu are sub plete o placă de reţea wireless?

Să nu uit însă. Extrem de important. Şi Horia ştie toate numerele. Absolut toate numerele. Numai că Horia sună doar pe telefonul Horia. Telefonul Horia e un Vodafone cu număr de fix, ce adesea piuie la ceas de seară, şi pâlpâie şi clipeşte din beculeţe, şi se încălzeşte, ca o pasăre ţinută în căuşul palmei… Telefonul Horia stă în dreptul calculatorului, să fie la îndemână, la o adică… Oricând. Telefonul Horia mai ştie un singur lucru: să apeleze la Diesel, firma de taxiuri.

De ce însă acest lung excurs? Azi, 3 septembrie, telefonul Nokia, telefonul Blackberry şi telefonul Horia seamănă foarte tare între ele. O fi o chestie de compatibilitate de soft, ca şi cablurile care intră în calculator, toate de-un fel… Deci toate trei sunt neplătite. Funcţionează însă, ştiu chiar să sune, să clipească şi să cânte diverse cântecele vesele… Adevărată minune….

Revin. Stau pe terasa de la Coffee Hours. Azi s-au legat vreo cinci pagini din teză. Nu e mult. Dar nici chiar nimic. Am terminat cafeaua Illy. Fumez. Cuget. Sau şed? No’ numa’ şed. E bine. Ca Statele Unite. Azi am luat cu împrumut două sute de la un prieten conferenţiar. Îi cerusem patru. N-avea. N-avea. Te şi miri… Cele două sute trebuie date mai departe. Dacă se poate până diseară. Dacă se poate chiar patru. Sunt plină de datorii. Până-n gât. Dar până-n gât. O sută Livius. O sută cincizeci mama. Cinzeci veterinar. I-a curăţat ieri urechea cockerului Boby; i-a recoltat probe pentru antibiogramă. „Plătiţi când se vindecă“, a zis. El s-a oferit. Eu aveam banii în buzunar. Probabil aşa arătam. Asta e clinica veterinară de pe Brâncuşi, fostă Gheorgheni, pe stânga. Cam trei minute de la Gente, pizzeria din Cipariu. Nu-i spun numele, că nu e voie. Sau poate e voie? Dacă e revistă literară se pune? Aia cu reclamă mascată? Habar n-am. Dacă se pune, taie fraza Marta. E clinica trivet, Brâncuşi 54. Medicii Timen, Mereţ, Mureşan. Oricare. Nu contează. Aceeaşi idee: „Se vindecă“. Vă spun eu, pe bune, mă pricep. Toată viaţa am avut câini.

Aşa deci. Suntem în trei. Banii intră-n paişpe. Sau poate nu? Mai am zece lei. Cash. Ba nu, mai am. Cinci lei pe card. Da’ ăia nu-mi servesc. Bancomat ticălos. Nu ştie să numere decât de la zece în sus. Tâmpit bancomat, dom’le… O fi o chestie din aia cu limbaj binar, 0 şi 1, ca în programare… În zece, adică imediat, adică înainte de paişpe, o să fiu la Bucureşti. La conferinţă. M-au invitat. Citez:

 

Vă rog să găsiţi, ataşat, invitaţia pentru conferinţa cu tema „Reglementarea privind Internetul şi reţelele numerice în Uniunea Europeană“, susţinută de Domnul Olivier japiot, director general al Consiliului Superior al Audiovizualului, joi, 10 septembrie 2009, la ora 17:00, la Institutul European din România, Bucureşti; această conferinţă este organizată de către Ambasada Franţei în România, în colaborare cu Institutul European din România (ier) şi va fi cea de a şaptesprezecea conferinţă din ciclul „Franţa/ România: împreună în Europa“.

 

La Bucureşti? Dar cum? Poate prin wireless… Sau prin teleportare… Cu zece lei… da, e ok, ţine cu zece lei… da’ numa’ cu personalul… Cu naşul… Cu acceleratul nu prea mai îmi convine, deşi e frumos… Şi gratis… Ultima dată, acum trei ani, venind de la Sighişoara, domnu’ naşu’ m-a invitat politicos să cobor… Pe peron… În Teiuş… La trei dimineaţa… Păi sigur că politicos… Ce, nu sunt eu o doamnă? Aşa deci… În zece, la Bucureşti… Oricum… Cred că totuşi pe wireless… Am eu o slăbiciune…

Oare ce mai e până în paişpe? Păi e… asta e chiar grav. Naşpa. Naşpa rău. Asta n-am cum s-o ridic. Rever, minge pe dreapta, scoasă de sub fileu. Şi out. N-a intrat în teren. Cinşpe-zero. Păi până în paişpe mai este treişpe. Chiar treişpe. Naşpa. Ziua lui Andi. Iar n-am bani. Nici de timbru.

În rest, detalii… Mai trebuie nişte bere, nişte ţigări, ceva cafea… Poate şi de troleibuz, că e cald al naibii… Eventual, ceva mâncare… Nu. Asta nu. Numai asta nu.

Mai am zece lei. Azi am scris cinci pagini. Oare ce să fac? Ce e prin decor? Muri la ţară, Sandu la ţară, Marta lucrează… Andi în Germania, Călin în Canada… La Croco au făcut bancă, lampa lor astăzi şi mâine… La bcu e blocat automatul, ăl de ştie face cafea de-un leu… Ce să fac? Zece lei… O ciorbă… La Meteor, la expres, la linie… Buunăăă… Ar fi… Zece lei minus ciorbă nu rezultă Dunhill albastru lung mâine. Zece lei minus Dunhill nu rezultă ciorbă la Meteor… De fapt, la naiba… Ţigări mai am… vreo cinşpe… Nici foame nu-mi prea e… Ce sărăcie să fac?

Ştiu. Mă duc acasă. Pe jos.

  

Notă

1. Ion Mureşan (născut la 9 ianuarie 1955, Vultureni, judeţul Cluj), poet şi publicist român contemporan; v. Al. Cistelecan, revista Vatra, citat din memoria recentă: „Ion Mureşan e poet, restul sunt artişti“.

 

Letiţia Ilea

Nokia, Blackberry şi Horia

» anul XX, 2009, nr. 10 (233)