Scrisul, o artă săracă

 Radu Pavel Gheo 

A devenit deja un loc comun să asociezi artistul cu sărăcia materială, să-l citezi reflex pe Eminescu – „Poezie, sărăcie“ (nu de alta, dar „Proză, sărăcie“, „Eseu, sărăcie“ sau „Publicistică, sărăcie“ nu rimează). Dar cam aşa stau lucrurile. Nu cunosc niciun scriitor român care să trăiască exclusiv din drepturile de autor sau măcar să supravieţuiască din ele. Un scriitor fără slujbă şi fără salariu fix e automat un om sărac.

Generalizez ca să nu folosesc direct persoana întîi, cazul particular, exemplul propriu, ca să nu dau impresia că mă lamentez. Nici nu mă lamentez: ca orice scriitor român, mi-am asumat condiţia presupusă axiomatic. În România, scrisul e o artă săracă şi devine tot mai săracă, odată cu reducerea numărului de cititori. Caraghios e şi faptul că, în ciuda diferenţei care se face uneori între literatura pentru elite şi cea pentru publicul larg, în România nu se poate scrie nici măcar literatură comercială, căci pentru scriitorul autohton nu există „public larg“. Un tiraj de zece-cincisprezece mii de exemplare vîndute dintr-un volum personal e un ideal rareori atins la noi, fapt cu atît mai trist cu cît nici măcar un asemenea tiraj nu ar asigura supravieţuirea scriitorului presupus de succes, de vreme ce o carte bine scrisă şi bine construită impune cîţiva ani de muncă. Traducerile, bursele oferite de diverse instituţii din străinătate, lecturile publice (tot în străinătate) sînt o sursă de supravieţuire mult mai bună decît ceea ce oferă spaţiul cultural românesc.

Personal, scriu pentru că am ceva de spus. Scriu şi încerc să public cînd vreau să povestesc şi să farmec cititorul, într-un act de seducţie bine-cunoscut şi vechi de cînd literatura, în care căsătoria dintre operă şi cititor e una din iubire, şi nu din interes material.

Sigur, mi-ar plăcea să trăiesc din scris – din drepturi de autor. Ce scriitor nu şi-ar dori asta? Sau măcar să simt că veniturile din scris contează suficient de mult. Nu e cazul – cel puţin azi, acum, în situaţia actuală. Dacă n-aş mai scrie şi n-aş mai publica, bugetul meu nu s-ar resimţi cine ştie ce. Cu traducerile în schimb e altă poveste: dintr-o traducere mai consistentă, făcută în cîteva luni, pot cîştiga mai mult decît dintr-un volum personal, la care am lucrat doi-trei-patru ani. Ca să mă flatez, aş putea spune că şi traducerea e un act de creaţie. Da, e, într-o oarecare măsură. Dar nu e acelaşi lucru cu creaţia propriu-zisă – cea din care nu se poate trăi.

Asta a fost poliloghia culturală. Un răspuns sincer şi scurt ar fi sunat cam aşa: faptul că public cărţi şi colaborez la revistele de cultură îmi asigură pîinea cea de toate zilele. Doar pîinea. Pentru celelalte muncesc mai mult şi gîndesc mai puţin.

Radu Pavel Gheo

Scrisul, o artă săracă

» anul XX, 2009, nr. 10 (233)