Sobru şi sumbru

 

Ana Blandiana

 

Paradoxal – pentru cineva care, cea mai mare parte a vieţii, a fost ceea ce pe vremuri se numea „scriitor pe picior“, adică un scriitor care trăieşte numai din scris –, n-am reuşit niciodată să fac o legătură logică între actul scrisului şi cel al supravieţuirii. Poate pentru că, înainte de a fi o consecinţă a lipsei banilor, austeritatea vieţii a fost o condiţie a scrisului. Am crescut şi m-am format într-o perioadă în care banii aveau infinit mai puţină importanţă decât acum, iar atunci când lucrurile s-au schimbat, eu nu aveam cum şi de ce să mă schimb.

Am trăit modest, cu venituri minime şi nesigure (pentru că nu era niciodată sigur dacă o carte scrisă va fi şi tipărită, şi deci şi retribuită), dar, pe lângă atâtea alte laturi cu adevărat dramatice ale vieţii, n-am resimţit niciodată condiţia materială ca pe o dramă. Atunci când câte un premiu ar fi putut să schimbe pentru un timp nivelul subzistenţei, am preferat să îl transformăm în călătorii de cunoaştere care, pentru a putea fi întinse la maximum, se desfăşurau în condiţii de o severitate ce, privită retrospectiv, apare de-a dreptul masochistă.

După ’89, un întreg deceniu am scris foarte puţin, iar numeroasele reeditări mi-au fost onorate cel mult cu exemplare de autor. În ceea ce priveşte efervescenţa fizică, ea excludea posibilitatea unei salarizări. Ţin minte că, prin ’92, mai multe luni ne făceam cumpărăturile zilnice schimbând coroane norvegiene, pentru că îmi apăruseră în Norvegia două cărţi şi erau singurii noştri bani din perioada respectivă, pe care o petreceam de dimineaţa până noaptea la Alianţa Civică. De altfel, nici în străinătate, traducerile de poezie nu erau plătite de cele mai multe ori deloc, iar cele de proză aveau onorarii modeste, sub nivelul unui salariu lunar de intelectual, dar care, schimbate în leii de atunci, ne ajutau să supravieţuim. Dar nici astăzi, în România, nu mi s-a întâmplat să iau pe o carte – pe care o scriam întotdeauna în câţiva ani – mai mult de „un salariu mediu pe economie“. Ceea ce este departe de a mi se părea firesc, dar ceea ce nu m-a împiedicat să refuz indemnizaţia de merit, care mi se părea un aranjament jignitor menit să compenseze lipsa unor drepturi.

Pe acest fond sobru şi mai curând sumbru din punct de vedere financiar, dar aproape indiferent din punct de vedere psihologic, criza nu a adăugat nimic esenţial. De altfel, sunt atât de obsedată că nu mai am destul timp, încât aproape nu observ că nu am destui bani.

Ana Blandiana

Sobru şi sumbru

» anul XX, 2009, nr. 10 (233)