Monah ca lumea

Ce înseamnă asta, limpeziri şi tăişuri,

limpeziri şi tăişuri până la despicătura

dumnezeiască a

 

sufletului cu duhul: oare, că mă trezesc

cum şi adorm când ploile cad uniform

şi-abia trezit iar pic de somn, ca fiecare

da, fir de nisip menit să strălucească

doar la ivirea zorilor, în soare ?

 

să strălucească, lumea să-mi revină

subit în minte, gata mascată

cu aerul cel mai firesc că a fost tot timpul cu mine

în chilioara scufundată

şi oricum, de aici înainte cât va fi cinul pustnicesc

nu se va mai lăsa dusă, plecată –

 

ceea ce în definitiv fără să vreau s-a întâmplat,

numai că ea nu vrea să ştie deşi demult a aflat.

 

 

Ţigara de pe timpuri

 

Doamne, cumplite sunt aceste munci, aceste vremuri

când cel ce vine din urmă îţi suflă ostentativ,

„de-al dreacu“, în ceafă,

deţinător autoproclamat al chipului şi asemănării Fiarei,

mai şi cocoşindu-se că n-are suflet

şi nici nu-i treb’ă.

 

de mic copil, cum se spune, nu vreau să supăr pe nimeni,

dar uite poezia ca şi iubirea autentică este mai mare

decât înţelegerea autorului,

decât înţelegerea oricui –

chiar decât înţelegerea chipului şi asemănării

fiarei ăsteia bicisnice care-şi suflă în pumni

şi tremură-ntr-un colţ că n-are suflet : are, săraca!

 

nu dorm, precum se vede. nu dorm şi iar mă simt

ca o ţigară de pe timpuri aprinsă între degetele

unui neica mort

sau, şi mai şi,

ca biet caiet de şcolar ficţional

deschis în faţa unei scorburi care citeşte şi tace

 

tace – că n-a înţeles nimic

tace – că a înţeles totul.

bătrână, scorbura tace oricum

fără ani, şcolarul creşte şi creşte.

 

(cât despre neica recentul, nu am idee:

la moartea lui, cum tuşi o femeie,

a şters-o englezeşte).

 

Acolo unde am vorbit

 

Acolo unde am vorbit cu tine sau cu oricine

am râs, ne-am sărutat la nesfârşit

cu lanul de grâu verde

la umbră de mărăcine, pe loc bătătorit

de lacrima nimănui, de lacrima vântului –

 

pe unde ne-am plimbat la asfinţit

înlănţuiţi ca fuioare de fum,

rotindu-te de-atâtea ori în jurul braţului meu,

morişcă veselă pe drum

 

şi am mas până seara târziu sub licărul stelelor

pe malul Olteţului, sub Dealul viilor la Cheleştină

sau în pădurea veşnică Bercica unde nu

se întâmplă nimica

 

nemâncaţi dar hrăniţi oarecum cu aerul

mult mai curat la Osica decât acum –

 

sufletul meu după moarte se va întoarce spăşit

levitând, în zbor planat nu ştiu cum

cu mâna la nas, peste scârba gunoaielor aduse, vai,

din sat de oameni, nu de ape

 

va ocoli, va cerceta pas cu pas, pai cu pai

tot locul îndeaproape.

şi abia recunoscând, lăsat acolo, uitat

la umbră de mărăcine

tot ce-a fost în viaţa asta mai curat –

lacrima nimănui, lacrima vântului –

 

curăţindu-se şi el subit de tot ce-a mai rămas din mine,

pe deplin uşurat, în sfârşit

salutând (mi-ar plăcea) vitejeşte, nu stingher

se va-nălţa cu tot locul acela ca fulgerul la cer.

 

 

Gheruţa de iarnă

 

Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă

de-acum începem – iar ! – o altă nouă viaţă

 

au apărut nişte (ca să dau un citat) „markeri tumorali“,

starea generală s-a zburlit abitir

după cele săptămâni de claustru forţat.

nu sunt surprins, nu mă mir

fie numele Domnului lăudat !

 

la drept vorbind, nici nu trebuie cineva

dintre-ai mei, ori străin, să se mire –

cu ani în urmă, sănătos-tun, sastisit

de-aceeaşi continuă stare/stagnare pe linia de plutire

am clamat, aş spune acum, oarecum în neştire :

„Doamne, dă-mi ceva, o boală întru despătimire,

un spin în carne, gheruţă de iarnă, şarpe de dudău!“

şi uite, Bunul, realmente a procesat chiar şi ruga

dintre toate cea mai scoasă din fire a netotului Său.

 

voi fi prin crucea asta paradoxal de dragă

într-un final la suflet o ţâră mai curat,

mai simplu, în Iisus mai bun băiat,

şi Maicii o să-i cânt la greu

ceva ce n-a mai ascultat,

ceva ce încă n-am cântat

dar urcă în mine a cântare mereu.

 

 

***

 

Nu credeam să-nvăţ a’nvia vreodată

s-a-ntâmplat scriind aşa cum am scris

cu viaţa mea toată în viaţa mea toată –

scaieţi pe un perete văruit încet, cu lumină

– dar ce lumină ! –

lumină-n piele de fată în mine neînserată.

 

nu, nu credeam să-nvăţ a’nvia vreodată.