ANA-MARIA NEGRILĂ: MATEIU CARAGIALE SUB PECETEA TAINEI

Romanul MJC (Polirom, 2015), parţial istorie, parţial ficţiune, este o restituire postmodernă şi meticuloasă a memorialisticii lui Mateiu Caragiale datorată prozatorului şi poetului Ion Iovan şi bazată lejer pe mărturii din epocă, dar şi pe o transcrierea trunchiată, realizată de Perpessicius, a jurnalelor şi agendei depuse în 1936 la Fundaţia „Regele Carol II“ şi dispărute misterios în timpul rebeliunii din 1941. Ce conţineau acestea? Mateiu Caragiale era fără doar şi poate un personaj insolit, iar jurnalele lui oglindeau mai mult ca sigur această sensibilitate a esteticianului în faţa spectacolului oferit de o Românie ce se convulsiona în durerile facerii. Prin MJC, Ion Iovan încearcă însă, în buna tradiţie a cărturarilor, să facă o restituire istorică, biografică, ficţională a vieţii acestui scriitor poziţionat în afara oricărui timp.

MJC ( iniţialele lui Mateiu Jean Caragiale) – acest roman „memorialistic“ – este un colaj, dar unul atât de viu, încât poate ocupa foarte bine locul unei biografii oficiale a autorului Crailor de Curte Veche. „O lume pentru Mateiu“, prima parte a lui MJC, porneşte la drum cronologic, cu o relatare „prenatală“ a faptelor care au adus la apariţia pe lume a lui Mateiu. Ion Luca Caragiale, marele scriitor al unei Românii tinere, dar şi tatăl detestat la un moment dat, ajuns la vârsta fatidică de 33 de ani, este angajat cu ajutorul lui Matei Smedeanu, mare potentat al Regiei Monopolului, la fabrica de ţigarete Belvedere. Chipeşul Ion Luca Caragiale, deloc mofturos când era vorba să se înfrupte din farmecele muiereşti, se combină cu Mărioara, o lucrătoare de 19 ani, care este şi moştenitoarea unei case cu camere de închiriat pe strada Frumoasă, în apropierea bisericii Sfântul Vasile. Este doar un loc modest, deşi apropiat de centrul de acum, pe atunci însă, în niciun caz unul la modă, dar suficient pentru Caragiale. Astfel vede lumina zilei şi Mateiu, răsărit şi crescut printre florile mahalalei. Caragiale îşi găseşte curând de drum spre o poziţie mai bună, se căsătoreşte cu Alexandrina Burelly şi are alţi copii dintre care trăiesc numai doi Luca, Lucky, şi Ecaterina, Tuschi.

Mateiu, primul născut, ascuns în primă fază „sferei intelectuale“ a vremii, este primit în sânul noii familii şi crescut ca fiu de pripas. MJC redă cu multă naturaleţe cârteala tânărului dandy în faţa vieţii lipsite de nobleţe a tatălui-scriitor, care se laudă cu originea lui umilă, totuşi încearcă să-şi rostuiască fiul plătind în prima fază pentru educaţia acestuia, ca mai apoi, când vlăstarul dă semne că moştenise din talentul patern, să-l introducă şi în lumea bună a scriitorilor. Mai mult decât de ajuns pentru unii, dar nu pentru Mateiu, care deplânge „conduita ignobilă“ a tatălui său, care îl lasă fără cei patruzeci de mii de lei din moştenirea mătuşii. Banii ar fi fost indispensabili lansării sale în viaţă, dar nu ajunge să-i contemple decât de la distanţă.

În ciuda acestor neajunsuri, lui Mateiu îi este clar ce va face, cine va fi, ce va spune, cu cine se va însoţi, fabulează adolescentin despre aventuri galante, dar trebuie să se limiteze la vise şi la compania unor oameni pe care-i consideră doar surogate ale celor care ar merita să-i fie alături. Din lipsă de ceva mai bun, se mulţumeşte cu ce găseşte. Este însă în căutarea unui pont în politică sau al unui „filon“ în persoana unei dame fine, cu avere consistentă – ambele variante fiind de ajuns ca să-l scoată din starea de sărăcie în care l-a lăsat tatăl său. Din păcate, nu are prea mult noroc nici la bani, nici în dragoste. Totuşi, visează. „Nu sunt atâţia care operează aşa şi fac din viaţă un vis voluptos?“ se întreabă el într-o scrisoare, nutrind speranţa că va prinde un filon care să-i permită să facă „excesele voluptoase“ de haine, bijuterii, obiecte fine, cărţi de colecţie.

Viaţa lui Mateiu este o ficţiune, iar Mateiu însuşi, un personaj romantic şi tenebros în ciuda epocii în care trăieşte. George Călinescu îl vede de-un „snobism încântător, de-un temperament mahmur, neliniştit, fantastic“ (Istoria literaturii române), şi aşa şi pare a fi, măcinat de neputinţa de a trăi la nivelul viselor sale, de a-şi găsi locul care i se cuvine prin naştere. Totuşi, ce loc este acesta? I.L. Caragiale îşi ia originile şi viaţa aşa cum sunt, fără viziuni nobile, se declară din spiţa plăcintarilor, deşi asta nu-l împiedică să facă o căsătorie mai bună decât ar fi fost cea cu Maria Constantinescu, fata cu camerele de închiriat. Poate că şi el are unele vise de mărire, numai că sunt mult mai bine ţinute sub control decât ale fiului său.

Ce împrejurare conduce la această viaţa romanescă? Mateiu era în acest fel de la început, moştenind talentul celebrului său părinte, sau devine astfel pe parcurs? Ca într-o istorie despre care avem prea puţine date, nu ştim, doar bănuim, ce eveniment produce ruptura, ce tragedie îşi pune pecetea asupra lui. Este clar că nu se simte acceptat în familia lui I.L. Caragiale. Acesta să fie motivul pentru care Mateiu, elev la colegiul Sf. Gheorghe şi eminent până la un punct, începe să viseze la strămoşii nobili ca pentru a sublinia slaba legătură cu cei sub acoperişul cărora ajunsese? Devine interesat de istorie şi heraldică şi îşi găseşte cu timpul o ascendenţă nobiliară pe placul lui în persoana lui Karabey, nobil transilvănean. Şi astfel nu mai este Mateiu, fiul lui Ion Luca, berarul, neamul de plăcintari şi seducătorul, ci devine un om mai de soi, statut ce se potriveşte ca o mânuşă condiţiei sale de dandy. Are planuri mari şi se simte în stare să le realizeze, plin de clocot interior, deşi la suprafaţă pare calculat şi rece. Se luptă însă toată viaţa cu greutăţile şi reuşeşte să ajungă la o oarecare stabilitate financiară de abia la maturitate, după căsătoria cu sexagenara Marica Sion, fiica poetului Gheorghe Sion, care îi aduce şi o mică proprietate lângă Bucureşti. Cu talentul de a-şi rescrie viaţa, declară la căsătorie că mama lui poartă numele de Piteşteanu şi domiciliază la Viena. Pe domeniul de la Fundulea (Sionu), Mateiu ajunge cel mai aproape de ideea de nobil, arborează steagul auriu-verde al Karabetzilor pe acoperişul conacului şi îşi alege emblema „cave, age, tace“ (fereşte-te, lucrează, taci) .

În MJC, biografia se dezvoltă căpătând accente din ce în ce mai veridice, iar ochiul critic al lui Mateiu/autorului înregistrează moravurile vremii, mica învârteală părintească, lauda deşartă a contemporanilor, nepriceperea lor, diletantismul – toate înşirate ca mărgele pe o aţă. Personalităţile politice şi literare sunt măcinate mărunt la pietrele autorului, nu contează că este vorba despre Iorga, Brătieni, Titulescu, rege, regină, prinţul moştenitor, Caragiale-tatăl, Gala Galaction, Arghezi, Perpessicius, Goga – toţi sunt o apă şi un pământ, iar singurii scăpaţi cu bine din diluviul imaginar sunt numai politicienii conservatori, cei care ar fi putut salva ţara de la decadenţă şi tribulaţii poporane.

„Mateiu consideră şi el că noua Constituţiune e nulă de drept; îl revoltă cu deosebire faptul că textul cinicului Ionel lasă la voia sorţii agresiunea subcivilizaţiei din sud‑estul României asupra rânduielilor imperiale din nord‑vest. Şi reciproca: Bucureştiul se va trezi invadat de veleitari, de impostori, de venetici fără nobleţe, fără merit. Care vor dizolva ierarhiile tradiţionale. Era o chestiune de timp, un an‑doi, până la asfixierea definitivă a celei din urmă elite conservatoare. Funcţiile, rangurile, medaliile naţiei se vor pune pe tejghea. Steaua şi Coroana României, la mezat!“ (MJC)

„Însemnările jubileului“, a doua parte a MJC, acoperă un an, 1935, ultimul al existenţei sale şi unul despre care s-a păstrat prea puţin. Aici se simt ecouri din scrierile lui Mateiu şi apar personaje ce amintesc de Craii de Curte Veche şi Remember, iar jurnalul are aerul melancolic al unui epilog. Mateiu petrece mult timp la moşia de la Fundulea, ocupat cu proiecte din ce în ce mai fanteziste, se ocupă de heraldică, se amestecă într-un complot de unire a României cu Ungaria sub acelaşi rege, Carol al II-lea, schiţează o monografie a contelui von Hoditz. Când este la Bucureşti, merge la Capşa şi sărbătoreşte medaliile primite: „Bene Merenti“ clasa I (1913), ordinul Sfânta Ana (1914). Se plimbă prin Sibiu, are mici aventuri galante, apoi brusc se simte moleşit şi stă acasă, pe genunchi cu motanul Calimach. Are planuri nebuloase şi filosofează. Retragerea testamentului făcut de Marica Sion în favoarea lui, intrigile cumnatei Florica, alte necazuri – un câine care vrea să-l muşte, petele de pe haine, aventurile cu şatra de la Fundulea, dispariţia motanului, darea în vileag a „conspiraţiei“ unioniste, dau impresia de lume care alunecă încet-încet în haos. Mateiu suferă în tăcere în ciuda motoului său şi se alină cu firimiturile date de viaţă – mănuşi elegante, nişte pantofi pe comandă, stofe fine, o carte cu o legătură deosebită. În final, pare că îşi pune ordine în scrieri şi printre haine ca şi când s-ar aştepta să plece undeva departe, să dispară, la fel ca personajele sale, ca motanul Calimach, într-un spaţiu aflat sub pecetea tainei.

Personaj romanesc, aproape neverosimil ca personaj istoric, Mateiu Jean Caragiale, Comte de Karabey, dandy-ul de Bucureşti, aparţine acelui Belle Époque românesc frust, de început de secol XX încă marcat de aşezarea la Porţile orientului, trăgându-şi seva poetică şi existenţială din scrierile lui Villiers de L’Isle-Adam, dar şi din mahalalele Bucureştiului. Oftând după un Berlin de ficţiune adolescentină, evocat şi în scrisorile către prietenul Boicescu, acest „penseur subtil et romancier distingue“ cum se autodefineşte, nu îşi găseşte nicăieri locul, căutând în prezentul lui urmele unui trecut glorios, acelaşi care îl momeşte să se ocupe asiduu de cercetarea herburilor. Mateiu din scrierile contemporanilor, Mateiu din cele 28 de scrisori către Boicescu, Mateiu al lui Ion Iovan din jurnalele pierdute sunt unul şi acelaşi şi tocmai prin acest lucru MJC devine un efort remarcabil şi aproape unic în literatura română.