MARTA PETREU: LIMBA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE

Cea mai recentă carte a lui Ioan-Aurel Pop, Veghea asupra limbii române (Bucureşti, Chişinău: Editura Litera, Colecţia „BPT“, 2020), din care am avut şi noi, la Apostrof, bucuria de a publica astă-vară un fragment, este una atipică; nu este un studiu, ci o carte de eseuri, iar autorul, profesor şi istoriograf, scrie despre limbă, nu despre o problemă istorică (dar, în fond, tot de şi despre istorie este). Apoi, este o carte de reacţie, una  calmă, blînd-pedagogică, la un fenomen imediat: la maltratarea de către noi a limbii române. Ca volum de eseuri, este unul foarte bine documentat, pentru că autorul, înainte de-a se apuca să scrie despre acest subiect atît de… comun şi totodată atît de gingaş, s-a documentat, intrînd, ca istoric şi filosof (să nu uităm că face parte dintr-o generaţie care în studenţie a studiat, spre norocul ei de altfel, istoria combinată cu filosofia, respectiv filosofia combinată cu istoria) pe teritoriul lingviştilor. Autorul o ia încet, descriptiv, dinspre prezentarea istorică şi simultan logică a problemei înspre starea ei prezentă, explică succint ce este o limbă, la ce serveşte, precizează ce şi cum cu limba română, care este originea ei, cum a fost ea înregistrată în 1592 ca entitate distinctă (sub numele de „graiul geţilor“, deci cumva pe-aproape), ne spune că dicţionarul ei tezaur înregistrează 175 000 de cuvinte, iar acela efectiv urcă spre 250 000. Şi aşa mai departe.

Ioan-Aurel Pop lucrează, mereu sobru, cu un mănunchi de idei şi constatări valabile pentru oricare limbă din lume, cum ar fi aceea că limba maternă se cuvine să fie nu doar deprinsă pe viu, de-acasă, ci şi studiată, de preferinţă urmărind cuvintele pînă la originea lor, că trebuie îmbogăţită prin lecturi, modulată prin citirea literaturii naţionale, corect accentuată. El nu uită că nici o limbă nu este, în esenţă, veşnică, ci are destinul poporului care-o vorbeşte, aşa că, pentru a rezista „probei timpului“, trebuie să existe un „popor suficient de numeros şi de viguros“ (adică, durabil, am tradus eu, cu gîndul la exodul de după 1990 al românilor oriunde în lume) care să o vorbească – de preferinţă, corect. În acest sens, noi, deocamdată, stăm surprinzător de bine, după cum ne spune Ioan-Aurel Pop, căci româna se situează, în „Barometrul limbilor“ calculat în 2017, pe locul 15 din lume – asta, ştiut fiind faptul că în lume există cam cinci, şase mii de limbi. Stăm surprinzător de bine, acum – dar ne putem întreba ce-o să aducă viitorul, din moment ce în ultimele trei decenii naţia română se împrăştie în lume ca un puf de păpădie, iar numărul real al locuitorilor României rămîne, chiar şi la alegeri, un mister transcendent; şi nu este singura întrebare pe care ne-o putem sau chiar trebuie să ne-o punem.

Autorul priveşte limba, orice limbă, ca  pe o realitate organică şi în devenire. Limbile nu sînt veşnice, iar cuvintele, nici atît, arată autorul, ocupîndu-se în cîteva dintre eseurile cărţii de lexicul nostru latin şi constatînd ba supravieţuirea vreme de aproape două milenii a unor cuvinte latine, ba dispariţia lor recentă din vorbirea curentă; eseul despre cuvîntul „păcurar“ – cuvînt pe care cred că eu nu l-am mai auzit din copilărie, înlocuit fiind cu „cioban“, m-a făcut să mă gîndesc că multe asemenea unităţi lexicale au murit nu din cauză că ar fi dispărut ocupaţiile de care erau legate, ci datorită procesului de unificare literară a limbii, declanşat cam prin anii 1960-1970, cînd satele româneşti s-au umplut de radiouri şi apoi de televizoare, iar sătenii au început încet, încet, să vorbească aşa (cam aşa) cum auzeau ei la aceste aparate. Acum, în schimb, limba noastră pare în schimbare accelerată din cauza internetului şi englezei de (pe) internet, iar drept urmare, în mediile cultivate, unde te-ai aştepta să se vorbească şi scrie o română îngrijită, se foloseşte „romgleza“; fapt care, sigur, pe mine, ca autor de limbă română, nu are de ce să mă bucure, cu fiecare englezism pe care-l găsesc înlocuind un cuvînt din română, presupun că ne apropiem de dispariţia ei, şi asta înainte ca noi să fi ajuns la conştiinţa-de-sine-critică-a-culturii-române, deci a identităţii noastre ca naţiune.

Ioan-Aurel Pop nu acordă limbii noastre nici o superioritate şi nici o inferioritate faţă de alte limbi, ci, mereu pe calea de mijloc, argumentată şi bazată pe cunoaştere, o examinează calm, ca pe o proprietate a noastră care ne exprimă şi în care noi putem exprima orice nuanţă de gîndire şi simţire. La fel ca Noica, el consideră limba una dintre capodoperele şi averile noastre – cu care, precum cu pămîntul, sîntem neglijenţi, delăsători, stricăcioşi. În două treimi din cartea sa, autorul face analiza celor mai frecvente greşeli de exprimare de acum (dînd, în acelaşi spirit blînd-pedagogic, şi varianta corectă), iar Veghea asupra limbii române devine un inventar (nu complet, anamorfozele de tot felul sînt legiune) al bolilor extrem-contemporane de care suferă limba noastră cea de toate zilele. Şi, complementar, şi un diagnostic al bolilor extrem-contemporane ale sentimentului de identitate al naţiunii române.

Unele exemple sînt de-un grotesc fără margini, de exemplu, afişarea de către România, ca simbol, cînd cu preşedinţia rotativă la Consiliul Uniunii Europene, a… stindardului dacic – cine l-o fi ales? Unele greşeli semnalate nu sînt numai de limbă, ci şi de necunoaştere a istoriei şi de deficienţă a gîndirii logice, de pildă expresiile imprecise, improvizate, cînd se vorbeşte despre „unirile“ prin care s-a format statul român modern şi contemporan. În loc să ne lăsăm cu graţie vorbiţi de limbă, cum spunea un filosof, o abuzăm, „îmbogăţind-o“ cînd nu este nevoie cu împrumuturi pe cît de fandosite, pe atîta de mecanice. Exemplele culese şi analizate de autor sînt multe: de la accentele greşite, pe care le auzim şi la televizor, chiar la ştiri, la cuvinte preluate din alte limbi, pe bază de asemănare, deşi între sensul de origine şi cel în care sînt folosite în română nu există nimic în comun şi deşi în română există cuvintele sau expresiile prin care să spunem corect ceea ce vrem; aşa că, arată Ioan-Aurel Pop, a început să se spună, greşit, locaţie, nu loc, determinat, nu hotărît, accentele sînt deplasate ba pe prima, ba pe ultima silabă, în cazul al doilea transformînd diftongul în hiat etc., etc., denumirile vechi sînt înlocuite cu implanturi bizare (numele de prefectură înlocuit cu instituţia prefectului, şeful cu managerul etc.). Aşa cum subfebrilităţile semnalează dereglarea sănătăţii unui ins, stricarea limbii semnalează dereglarea fiinţei colective româneşti.

Ioan-Aurel Pop numeşte şi cîteva dintre cauzele deteriorării limbii: graba, ignoranţa, neglijenţa, dorinţa de a epata şi aşa mai departe. Eu cred că există o cauză mai profundă, care stă la temelia celorlalte, adăpostită în chiar miezul sentimentului identitar şi alimentată, din nou, de ignoranţă: avem complexe de inferioritate faţă de alte ţări, alte culturi, alte civilizaţii, şi nu de-acum, ci de secole. Şi numai o bună cunoaştere a propriei noastre culturi ne-ar putea maturiza şi vindeca de ele; dar, după cîte am băgat eu de seamă, noi credem despre cultura noastră că, deoarece ne-am născut în ea, am şi cunoaşte-o – adică exact ceea ce observă Ioan-Aurel Pop că se crede la noi despre română ca limbă maternă, şi anume, că, dacă ne-am născut în ea şi-am învăţat-o de la mamă, n-ar mai trebui s-o şi studiem şi îngrijim ca pe-o grădină.

Istoriograf fiind, Ioan-Aurel Pop este obişnuit cu duratele lungi, aşa că nu este de mirare că are o doză mare de calm şi optimism în ceea ce priveşte româna şi, presupun, poporul/naţiunea română; în foarte cumpătata lui cercetare asupra limbii şi identităţii noastre, el nu dă, în ceea ce ne priveşte, semne de panică, ci numai dovezi de ştiinţă. Succesul real al acestei cărţi sobre scrise de preşedintele Academiei Române ar fi – i-l doresc – nu numai să aibă cronici elogioase în reviste, ci să aibă efect asupra realităţii, în aşa fel încît de-acum încolo oamenii să vorbească şi să scrie româneşte corect.

10 noiembrie 2010