Bunicile acestea
au fost cândva frumoase,
înaintează, lent, înspre altar.
Sunt numai riduri, boli şi oase,
Dar numele ce tinere îmi par.
Monici şi Adriane,
Mariile-s mai multe –,
buchet uscat din care au rămas,
– cînd inima în taină începe să exulte –
nepieritoare umbre,
sau un ecou de glas.
Bunici prea înţelepte,
bunici cu trei nepoţi,
deţin proprietăţi,
şi-au celulare scumpe,
taioare prăfuite sau
milaneze rochii…
cu multă grijă-n gesturi,
– din ele nu le scoţi –
întind o mînă albă…
Îţi aminteşti doar ochii
pe care Domnul îi va recunoaşte,
întinzându-le dreapta
să-i treacă pragul.
Poeţii sunt defuncţii pentru care,
Cu ochii roşii, tulburi şi sticloşi,
Îmi mai luam o carte la culcare.
O terminam în cîntec de cocoşi.
Dormeam, sfios, cu ea sub pernă,
Credeam că ei deţin secretul,
Prin care poţi avea, eternă,
O viaţă plină ca buchetul…
Nu semănau cu cei din cărţi,
Boemi notorii, ţara îi cinsteşte.
Traşi de dorinţe-n două părţi,
Maeştri în prisosul ce lipseşte.
De unde versurile minunate?
Îi alăptase vreo zeiţă? Cine?
Că nu au sângele de om în vine.
Şi dacă-l au de unde vine?
Degeaba îşi strânge părul în cocul de piatră,
Hadrian nu vine să i-l dezlege niciodată,
servitoarele cu pieptenii de fildeş s-au retras
la timp,
dar zadarnic,
el nu vine s-o cerceteze.
Oglinzile de argint şlefuit toate s-au întunecat,
s-au coclit, într-o bună zi,
să fi fost înainte sau
după victoria lui din iarnă?
Niciun faun, nicio driadă
nu intră-n cubiculul său,
pictat cu buxusus şi
stoluri de grauri în crengi,
cu funebri chiparoşi,
rudele şuviţelor sale tragice.
Pe plafonul Villei bancherului Chigi
sunt pictaţi trei copii-arcaşi,
nu ştii niciodată de unde vine săgeata,
din plafonul cu frescele lui Rafael…
Tu, de ce tot intri acolo, la Farnesina,
cea învăluită-n verdeaţă,
spunând că vrei să revezi
Pomona lui Peruzzi?
Vrei să-i poţi admira
pe Amor şi pe Psyche,
pe Amor şi pe Galateea.
,,Triumful nereidei Galateea“
în scoica-barcă plutind
trasă de delfini,
pe o mare răscolită de dorinţe.
Amor, imberbul,
e nepăsător la necazurile
provocate celor mai slabi de înger,
Vicleanul, Nemilosul,
Nebunul, Distrugătorul.
Ca romanii, tu poartă tot timpul
lorică de piele pe piept.
ca vesta antiglonţ.
Săgetat în picior,
sau în braţe, poţi scăpa,
dar, atins sub armura principiilor,
nu mai ai scăpare.
Fii gata oricând să te retragi,
să parezi la timp
atacul celui cu arc
şi otrăvită săgeată,
ascunsă în fald,
un copil grăsuliu, cu aripi,
un inocent cu instinct ucigaş.
Eşti credincios,
dar ai slăbiciuni din fire,
îndrăgeşte prea mult
jocurile navale,
ospeţele bogate,
cu prieteni,
e drept de sărbători…
Armura de pe piept ferească-te
de puerul volatil,
insidios,
care când nu te aştepţi,
te răneşte,
nu-i bine să-i fii aproape,
nu-i bine să stai
în preajma Etnei,
e mai prudent la Taormina,
aşa poţi alerga resemnat
la corabia care te-aşteaptă.
Pentru cei care trag trolere colorate
pe dalele cu asfodele,
pe care călcase Antigona,
cea cu negre şuviţe,
iubirea poate fi rapt şi cutremur,
apoi iute uitare.
Muzele lor beau numai Prosecco.…
Tu nu asculta mixurile lui Van Buren,
ci vocile care se-aud din Purgator.