– poet polonez, n. 1970 –

Câteva ore

Câteva ore – ne separă doar câteva ore.
Îndeajuns să îngheţi noaptea într-o staţie de autobuz pustie
sau să porneşti într-o călătorie – să-ţi împingi corpul să lupte
cu spaţiul şi timpul, să te confrunţi cu legile

gravitaţiei cosmice. Câteva ore: atât cât
va dura ziua aceasta. Eu plec de la serviciu,
iar tu tocmai începi să răsfoieşti presa
nimerind o ştire: cât iarăşi ai pierdut

investind pe pământ. Doar câteva ore –
dacă ai intra acum aici, ai vedea multe
litere fugind spre marginea hârtiei
ţinându-se de terminaţii chiar înainte de salt.

Câteva ore – ajunge ca scaunul să se răcească,
iar echipa discretă să scoată petele
şi să şteargă amprentele, să care de aici corpul
punând în locul lui o absenţă curată.

Această a doua viaţă

Foamea scrie câte douăzeci de pagini pe zi, rând
după rând, peste tot se vede numele ei, pe oglindă
şi în farfurii, ea neputând găsi cuvântul potrivit
pentru ceea ce deja ştie, niciun descântec. Romanul său fantastic
ia proporţii.

Observ toate eforturile ei din lateral, aşezat pe terasă într-un fotoliu
comod, puţin la umbră. Iulie încălzeşte sferturi de aer,
e bine să te retragi din infernul ăsta măcar pentru o clipă
punând distanţa în gură.

Capitolele noi sunt şi mai trăsnite. Iată triburile întregi
pornesc spre cucerire, băncile întocmesc
mărturisiri ale credinţei, cronologia se rupe şi apar tot mai multe personaje,
toate marcate cu aceeaşi foame şi cerneală, dar cuvântul
nu este găsit.

Acesta este doar un început, ştiu. Nu am tăgăduit nimic,
şi totuşi nimeni nu m-a recunoscut. Nimeni nu cunoaşte rolul acesta.
Ştiu şi câte ceva despre sfârşit, dar stau nemişcat, iar tăcerea adună aici
nişte cutii de carton, clădeşte în jur piramide din ruşine,
turnuri mute.

În curând totul se va schimba. Foamea va înfuleca cuvintele, întregul gol
al cazurilor capabil să se răzbune. Descântecul va rămâne
aici aproape, însă povestea nu îşi va găsi sensul. Vor apărea
altele, rugăciuni miraculos de false, şi se va întâmpla –

– vor veni armate noi, iarna şi haite vorace.
Foamea va vorbi în graiul lupilor, iar literele nu vor mai exista.
Atunci se va auzi un strigăt, şi pe foi albe de câmpuri va ieşi din întuneric
un satrap nou, un bufon mut, spiritul negru al poeziei.

Cafea şi tutun

Când m-am apucat de scris, nu ştiam încă
ce vor face din mine versurile, că voi deveni din cauza lor
o fantomă ciudată, veşnic nedormită,
cu piele transparentă, care se plimbă prin oraş

ca şi cum puţin drogată, şi care se culcă cel devreme
cu zorile înfuriate ale zilei, dimineaţa plimbându-se încă
pe la cunoştinţe, fără o para chioară,
ca şi vermină, o insectă, atrasă în vis

de o bucăţică de piele goală sau de un suspin.
Şi nici nu ştiam în ce mă vor preschimba
aceste versuri proaste, dragă, şi că tocmai tu
mă vei readuce la viaţă şi că datorită ţie

numai voi fi vizibil, lângă tine mă voi culca
aşteptând momentul până adormi.

Şapte dovezi ale existenţei

Astăzi, pe şase septembrie, lumea îşi ascunde sexul
sub palmele reci. Se pare că încă doarme;
pleoapele cerului sunt semiînchise, firavele fibre ale plantelor
sunt ţesute după un model înţeles doar pe negativ.

Timpul arde prefăcându-se în cărbune, polenul florilor şi al ierburilor
trece prin graniţele inexistente aşezându-se
pe păr şi pe buze, cutele se înseninează,
oboseala dispare. Toate rănile pot fi atinse

una după alta, fără să doară. Harta se întinde subtil,
pânza putrezită se desface, şi peste tot se văd
urmele, pe cer, pe pământ şi în apă, pete
şi peceţi, forma reflectată a corpului. Lumina

pătrunde ţesutul aspru de nisip desenând
o formă a feţei. E atât de puternică încât trebuie
să mijeşti ochii. E incredibil cum întunericul
se înfige grăbit în fisuri, ridurile zilei.

24 februarie, Opole

În răstimp războiul nostru aerian
ia o turnură neaşteptată. Plouă de două zile
ştergând încet-încet literele, vântul
e tot mai puternic, şi noroiul devorează câmpurile sălbatice

dincolo de poartă. Peste tot las foi albe.
De salvat a rămas doar ceea ce poate fi fermecat,
ceea ce e din regret îi aparţine ceţei. Aici
lucrurile îşi pierd soliditatea, paharele şi pantofii

sunt pline de ceaţă, aceasta ieşind din dulap.
A treia forţă este mucegaiul tocmai de care viermii
o iau la fugă în sus, el ocupând aragazul şi chiuveta.
Abia în vise am o astfel de putere încât pot să cuprind cu privirea

toate astea de sus. Apoi învăţ pe de rost
aceste fraze, scrisori, cifruri şi numere de telefon
înainte să le citească mucegaiul. Această penişoară, găsită
iarna la uşă, nu le va ridica.

1997

Traducere din limba polonă de Matylda Sokol