Meta-poetică
Ştefan Bolea
După cele două antologii publicate între 2012 şi 2013 la editura Măiastra, care îl impun în topul poeziei contemporane, Nicolae Coande publică un nou volum de poezie la Casa de Editură Max Blecher din Bistriţa. Tematica recentei sale cărţi este una etic-religioasă. Partea etică este consacrată revoltei şi rezistenţei (Nu-ului spus unei lumi aflate în proces de putrefacţie ontologică); cea religioasă este dedicată descifrării prezenţei lui Iisus – vezi de pildă poemul Chipul. Nu m-au lăsat să conduc lumea este armată cu o pletoră de referinţe: filosofice, literare, biografice, istorice, politice, esoterice etc. De exemplu, în două versuri din Musca din grădina secretă sunt „rezolvaţi“ Celan şi Eliot: „moartea în româneşte este o muscă într-un lan galben de maci,/ o soluţie de viaţă în Wasteland.“ Un aforism din Dincolo de bine şi de rău (IV, 121) stă la baza poeziei Greaca lui Dumnezeu. Uneori, multitudinea de referinţe este deranjantă şi taie din suflul poemului, distorsionând starea autentică pe care o trăieşte personajul liric. Dar este inteligibilă această blindare cu referinţe dacă luăm în considerare megalomania, inflaţia prin care trece Eul auctorial. Aidoma lui Nietzsche din perioada 1887-88, uneori poetul virează spre un „nominalism“ în care „lumea se transformă în eu“ (ca la Novalis şi la Fichte) şi în care subiectul se transformă „în toate numele din istorie“. Grandoarea nu-i lipseşte lui Coande, nici precizia (poeţii mari se disting prin vânarea cuvântului potrivit), dar, uneori, retorica ocultează mesajul. Rămân numai ornamentele rococo (de altfel, un stil denigrat pe nedrept) şi „esenţa“ se diluează, devenind oarecum incoerentă.
Cartea lui Coande este – de fapt – un lung poem autoreferenţial despre poezie. Despre degradarea ei, lipsa ei de utilitate pragmatică, nobleţea, capacitatea ei religioasă şi mistică (o modalitate de transcendere spirituală), alteritatea, stranietatea ei într-o lume consumistă şi orientată spre profit. „Puteam să jur cîndva că omul are nevoie de poezie cum are leul de carne zilnic/ dar de cînd am aflat că fiara trebuie să mănînce 7 kilograme pe zi pentru a fi în formă/ nu mai sînt atît de sigur. E posibil să supravieţuim şi fără. Un os-două/“ (Vara tequila). Omul micşorat, omul obişnuit, nu are nevoie nici măcar de „un os-două“. De fapt, poezia îi trezeşte repulsia, devenind un simbol al lucrurilor pe care le ignoră, o stemă a propriei sale subiectivităţi, de care reuşeşte să fugă constant. „[S]înt băieţelul speriat că ai lui l-au lăsat singur cu poezia în casă – putere nume şi lacrimi“ (Nu m-au lăsat să conduc lumea) – varianta lui Coande a lui Home Alone. Poezia nu are legătură numai cu împuternicirea inscripţionării (precum în Colonia penitenciară), ci mai ales cu transformarea afectului într-o formulă. Mai mult, avem de-a face cu o anumită carnalitate a poeziei, cu o concreteţe a sa, cu imanenţa sa senzitivă, palpabilă: „Lipsa de speranţă face poezie dar nu una prea bună./ Putem vorbi şi despre asta dar acum aş vrea să te întreb/ dacă ai gustat din carnea ei vie“ (Cu mâinile îngheţate); „Aroma persistentă a divinităţii/ mirosul de carne vie al poeziei/“ (Chipul). Învingătorii au rămas cu istoria, învinşii cu poezia: „Cum ştii, învinşii au rămas cu poezia,/ rasa uitată în cuştile în care nici păunul prost nu locuieşte“ (Benzinarul). „Poezia este o Doamnă care ne cunoaşte din leagăn/ pînă pe patul de suferinţă“ (Bărbaţii din literatura familiei noastre). A fi binecuvântat cu o existenţă poetică este un blestem din perspectiva omului practic, a cărui unică stare poetică este satisfacerea simţurilor, şi aceasta fiind deturnată rapid înspre somnolenţă. De fapt, Nu m-au lăsat să conduc lumea este un dialog cu Euterpe, un meta-poem, în care poezia este concepută ca un ganz Andere, un fond numinos, care, necultivat, ne condamnă la parţialitate şi la vid.