a6

Prolegomene la o hermeneutică a bolşevismului

Vladimir Tismăneanu

Desfăşurat în februarie 1956, Congresul al XX-lea al PCUS a reprezentat începutul dezintegrării comunismului mondial. Mitul lui Stalin ca genial conducător, strateg vizionar şi strălucit teoretician a fost demolat în „Discursul secret“ rostit de Nikita Hruşciov în faţa unei audienţe uluite, înmărmurite, bulversate, în noaptea de 25 spre 26 februarie 1956. Cu acel prilej, succesorul lui Stalin în fruntea PCUS invoca mult timp negatul testament al lui Lenin, ceea ce a intrat în istorie drept „Scrisoarea către Congres“. Hruşciov vorbea despre necesitatea restaurării normelor leniniste ale vieţii de partid, călcate în picioare de autocratul mort pe 5 martie 1953. Revenirea la Lenin însemna, de fapt, o relegitimare a conducerii de la Kremlin, şi în primul rând a lui Hruşciov, dincolo de şi împotriva moştenirilor lui Stalin. Dar nu şi împotriva instituţiilor totalitare care, fără excepţie, fuseseră create încă din timpul vieţii lui Lenin (poliţia secretă, partidul unic, cenzura, propaganda, economia planificată, lagărele de concentrare etc.). Sigur, a funcţionat multă vreme iluzia că Lenin nu era implicat direct în teroare, că artizanii erau Grigori Zinoviev, Iakov Sverdlov, Felix Dzerjinski etc. În fapt, o ştim acum în chip irefutabil, Lenin a dat personal ordine de execuţii, a patronat cu morbidă ardoare întemeierea unui regim criminal. Ceea ce nu înseamnă că am pune semnul egalităţii între Lenin şi Stalin, ci doar că, fără Lenin, fenomenul Stalin nu ar fi fost posibil.
Discuţia poartă, prin urmare, asupra semnificaţiilor bolşevismului, se centrează pe avatarurile acestui fenomen politic, intelectual, economic, social, civilizaţional. Pentru că Lenin nu a condus doar o revoluţie care a schimbat lumea, ci a fost şi fondatorul unui nou sistem politic, al sovietismului ca proiect civilizaţional, ca Mare Experiment, ca aventură fără precedent pentru a provoca acea ruptură apocaliptică pe care Marx o numea saltul din imperiul necesităţii în acela al libertăţii. Când predau cursul despre marxism şi postmarxism, atunci când ajung la momentul Lenin, adaptez celebra formulare a lui Leszek Kołakowski despre Karl Marx şi spun: „Vladimir Ilici Lenin a fost un marxist rus“. Aici văd eu punctul de pornire al oricărei hermeneutici a bolşevismului. Marxismul, în acei ani, era, mai presus de orice, o direcţie politică şi filosofică vestică. Venea dinspre filosofia clasică germană. Tânărul Lenin, prin intermediul lui Gheorghi Plehanov, întâiul său mentor, absoarbe marxismul ca ştiinţă a revoluţiei. Dar el vine din tradiţia rusă, aceea a narodnicismului, a radicalismului utopic, a unor Nikolai Cernâşevski şi Piotr Tkaciov. Alain Besançon a scris luminos despre originile intelectuale ale leninismului ca hierofanie chiliastică.
De ce nu avem încă o biografie definitivă a lui Lenin? Sigur, există cărţile unor Dmitri Volkogonov, Bertram Wolfe, Alfred G. Mayer, Leonard Schapiro etc. Lev Davidovici Troţki şi-a propus să scrie o asemenea biografie. N-a mai apucat, a scris doar un volum despre tânărul Lenin. La fel şi biograful lui Troţki şi al lui Stalin, Isaac Deutscher. Cred că răspunsul e legat de natura experienţei biografice a lui Vladimir Ulianov, cel care şi-a semnat lucrările, mult timp, drept N. Lenin. Era un revoluţionar de profesie, unul arhetipal aş zice. Deci o biografie a lui Lenin înseamnă una a unicului său copil. Adică a partidului bolşevic. Din acest punct de vedere, rolul lui Lenin nu mi se pare echivoc: a ştiut ce vrea şi a obţinut ceea ce şi-a dorit. Tocmai din acest motiv afirm, în Diavolul în istorie, că secolul XX a fost secolul lui Lenin. În acest sens, cei care preconizează „revenirea la Lenin“ ca teolog politic, mă refer la Alain Badiou, Slavoj Žižek, Jodi Dean (etc.), ca profet al imposibilului care devine posibil prin acţiune umană, nu sunt doar epigoni ai unei idei defuncte. Pasiunile revoluţionare n-au murit. Leninismul, nu ca schemă doctrinară, ci ca viziune incandescentă, nu s-a evaporat odată cu năruirea URSS.

Fragment din volumul Dosar Lenin: Vraja nihilismului de Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan, în curs de apariţie la Curtea Veche Publishing.