a15

Patrimoniul viu al prezentului

Gellu Dorian

          Căi ar fi multiple, dar nu sunt cele urmate; din păcate sunt cele de evitat. Şi totul pleacă de la cei care, acum la timonă, şubrezesc, prin deciziile lor, patrimoniul de care spuneţi şi pe care bănuiţi că noi „cunoscătorii profunzi şi implicaţi“ l-am cunoaşte. Experienţa în domeniu nu mai este un atu; expertizele se aleg din altă categorie (ca să nu zic clasă) umană, din altă zestre, din rândul acelui „om nou“, ba chiar aş zice ca Octavian Paler, „om nou nouţ“, dotat cu tot felul de licenţe obţinute pe la casieriile unor universităţi sau chiar doctorate dovedite furturi veritabile (dar cum furtul pentru „omul nou nouţ“ a devenit o calitate în societatea noastră aflată în degringoladă – şi cum degringolada este şi ea scopul celor ce se folosesc de câmpul de bătaie larg deschis – totul pare a fi normal!).
După cele trei ediţii ale FestLit-ului de la Cluj, dar şi din experienţa altor astfel de întâlniri (cum ar fi în ultima vreme Poezia la Iaşi, şezătorile pe care eu însumi le organizez la Botoşani, dar şi din participarea pe la alte evenimente de acest fel), participând la adevărate desanturi în licee şi facultăţi, pot trage o concluzie, cel puţin pe domeniul percepţiei creaţiei literare de moment, din care se desprind mai multe aspecte. Mai peste tot, întâlnirile din licee, la care au participat în general poeţi, au fost reuşite, cu participare interesată, cu dialoguri care au dat speranţa unei perspective fericite. În timp ce dialogurile din facultăţi (şi aici mă refer la cele din Iaşi, în mod special), dacă nu au avut o miză, o întâlnire cu un mare critic literar, care să fie şi profesor universitar, cu o temă de interes imediat, prezenţa a fost slabă, întâlnirea, prin urmare, un eşec. Dacă ar fi să privim doar aceste două aspecte, vom vedea că paşii duc spre o involuţie a interesului faţă de actul de creaţie, a interesului faţă de poezie, faţă de poet. Şi acest lucru, negreşit, se datorează preocupărilor – fie ele şi facultative – ale celor ce au menirea de a consolida în factorul uman, în omul de mâine, acel interes pentru frumos, pentru frumosul peren, nu cel efemer; începând de aici, de la predispoziţia profesorului de a ieşi din programa şcolară, din canon, şi de a aduce în faţa elevului, a studentului patrimoniul viu al prezentului, cu discernământ şi criterii de valoare, bineînţeles. Această verigă este obligatorie.