Poeme de Vasile Muscă
V.
Când ninge, pădurile de la margini de câmpie
se mută mai către sat,
mânate de-un vânt
ce vine dinspre o mare
ce a secat;
şi cerul se lasă peste oameni
ca îmbrăţişarea unui sfânt curat.
Troienit mi-apare drumul
din iarna ce-a trecut
când Te-am întâlnit
goană fără rost
de păsări alungate
dintr-un rai posibil
dar care n-a mai fost.
VI.
Ce cântec blând
îmi însoţeşte viaţa!
În parc,
valurile lacului
au speriat
zborul lebedei negre.
Stai şi te uiţi,
mai cauţi în umbra verii
semne ce vin în faptul serii;
obosită, privirea Ta se-ntoarce
către părăsitele lucruri ale copilăriei duse.
Va mai veni o vreme,
da, o altă vreme.
VIII.
Se-nclină înspre lună
pământul tot mai greu
de trupurile celor morţi.
De la o vreme, atârnă
mai greu şi gândul.
Către apusul meu mă-nchin
şi-aş vrea să mor ca zeii
tânăr şi senin.
X.
Ştiu, Doamne!
Nu mă pot închina soarelui
fără ca fruntea mea
să nu strivească cuibul şerpilor
din iarba udă a dimineţii.
Şi ce vină mi-ai putea afla pentru aceasta?
când zborul păsării fugărite
se loveşte de stânca pleşuvă a muntelui.
Am uitat, Doamne, orice drum
ce duce înapoi
la satul din câmpie
unde mi-am lăsat copilăria.
Sunt pasăre fugărită
de umbra ce creşte tot mai mare departe
în zare.