a21

De departe

Marta Petreu

          Vertij se numeşte cel mai recent volum de poeme de Mihai Măniuţiu (Charmides, 2014); un volum întunecat, cum îl ştiam de fapt pe Mihai Măniuţiu şi din anterioarele lui volume de poeme şi de proză scurtă. Poeziile din Vertij au ca substrat psihic suferinţa, nostalgia, poate compasiunea faţă de fiinţele reale care în mod ocazional – o, ocazionalul goethean! – i le-au declanşat. Din cele trei cicluri în care este structurat volumul, primul şi ultimul, respectiv  „Vertij“ şi „Împărăteasa mea“, sînt cele mai realizate şi mai emoţionante, căci despre „mama mea foarte bolnavă“ şi despre „împărăteasa mea în cîrji“. Cartea este construită atent, circular. Primul poem din volum evocă vremea miracolelor: „în vremea copilăriei mele soarele nu apunea niciodată/ trebuia să caut noaptea şi luna prin beciuri/…/ ştiam că se schimbă orele şi că e o altă zi/ numai după / sunetul diferit al chimvalelor/ din glasul dragonilor care decolau sau aterizau“ („pe vremea aceea“). Ultimul o descrie pe împărăteasa în cîrje care se ridică din pat, deschizînd „alt ev“, şi anume „în ziua cînd s-a ridicat prima oară din pat/ …/ s-a ridicat s-a dat jos din aşternuturile bolnave/ şi bizanţul s-a prăbuşit/ iar cîrjele ei au înflorit în alt ev/ glorie celui de sus“. Între, o poveste de viaţă spusă în versuri nu o dată ermetice şi nu o dată cu totul transparente. Cum transparent este în întregul lui poemul „sunt iarăşi departe“: „sunt iarăşi departe de ţară în micul meu paradis de peste ocean/ ce bine că o să mă întorc ce bine că o să mă întorc /acasă/ curînd/ de cînd sunt aici departe clopotele de alarmă nu mai sună în fiecare noapte/ nu mă mai trezesc într-o baltă de sudoare şi/ nu mă mai felicit de unul singur/ că am supravieţuit unui mic stalingrad/ … extratereştri… parcă am fi pe planeta lor/ unde oricum o să ne naştem din nou/ şi aia va fi prima naştere că asta nu se pune la socoteală“. Facă-se voia lui, amin.