a12

O istorie literară de la mic la mare
(I)

Ovidiu Pecican

          Urmând modelul formal al monumentalităţii călinesciene – ce pare conform convingerii lui Marx că o anumită acumulare cantitativă produce saltul calitativ –, criticul şi istoricul literar Ioan Holban a produs o carte amplă şi la fel de greu de manipulat ca obiect fizic ca şi opera predecesorului interbelic. Astfel, el se aliniază alături de Nicolae Manolescu, de Alex Ştefănescu şi de Marian Popa, stând alături de toţi autorii productivi din acelaşi domeniu, care şi-au tipărit lucrările de profil în acelaşi format mare şi greoi, înmănunchind un număr de pagini aluvionar. Este un bun prilej de a observa că se produce astfel, în ultimii douăzeci de ani, un fenomen care merită notat ca atare, măcar ca o curiozitate a ebuliţiei intelectuale a epocii noastre: vechile masive ceasloave ţinute, prin biserici de mir şi prin mănăstiri, pe stative speciale, într-un picior, adeseori gata deschise, spre a fi gata de lectură vocală la pagina solicitată de tipicul slujbei religioase, sunt acum echivalabile, sub raportul masivităţii, câtorva istorii ale literaturii noastre, fiind toate opere de autor şi toate recapitulări ale evoluţiilor dintr-un spaţiu cultural a cărui centralitate în economia spiritualităţii româneşti nu este de pus la îndoială: cel literar. Nu părea excedat H.-R. Patapievici de literaturocentrismul nostru cultural în raport cu relativa anemie a dezvoltării filosofiei româneşti? Nu acuza el hipertrofierea culturii generale în modernitatea noastră, în raport cu relativa paloare a specializării în teritoriile feluritelor ştiinţe? Măcar la nivel constatativ, avea dreptate.
Privind producţia istorico-literară a corifeilor menţionaţi (dar şi a altora, pe cale să li se alăture, precum Mihai Zamfir, care şi-a tipărit deocamdată – e drept, în două ediţii succesive – doar primul volum din istoria literaturii moderne româneşti), pari să dai dreptate măcar pe una dintre laturi constatării nemulţumite a lui H.-R. Patapievici. Cel puţin istoricii literari îşi fac datoria. Iată, de pildă, parcursul urmat, persuasiv, cu calm şi cu hărnicie, de botoşănean-ieşeanul Ioan Holban. După ce, în 2003, a publicat volumul I din Istoria literaturii române: Portrete contemporane (Ed. Princeps, 662 p.), el dădea la iveală, trei ani mai târziu, o Istorie a literaturii române contemporane în trei volume, acoperind Poezia. Proza. Critică, eseu, memorialistică (TipoMoldova, 1200 p.). De la acest triumf personal, din păcate insuficient mediatizat şi cunoscut – căci România nu mai are un sistem naţional de distribuţie a cărţii –, autorul a tipărit, în 2013, Literatura română de azi: Poezia. Proza (TipoMoldova), reluând-o în ediţie definitivă, în 2015, şi aducând-o până la însumarea a 1622 p. mari şi late.
Bilanţul este impresionant, chiar dacă ne aflăm doar într-un punct anume din cariera de lung parcurs şi de serioasă tracţiune a unui autor care îşi respectă vocaţia. Ambiţia de a face ordine în ograda literaturii, unde, de la o vreme, îmbulzeala s-a cam înteţit, merită respect şi atenţie încă dinainte de a intra în detaliile acestei misiuni nu tocmai uşoare. Dar despre acest fel de ambiţie este vorba? Citind enormul volum, se impune repede o altă viziune. Ioan Holban trece în revistă „trupele“, acordând atenţie nu numai gradelor superioare, ci şi unora dintre ostaşii fără mari pretenţii. Privirea lui empatică şi ecumenică nu ţinteşte deci despărţirea apelor, ci adunarea lor într-o matcă generoasă, unde este loc pentru toată lumea. Blajin, criticul – deloc lipsit de acuitate şi inteligenţă – pare să facă un program din întâmpinarea generoasă a mai tuturor, preferând să vadă ce place, nu ce se dovedeşte carenţial, încropit ori păgubitor în operele literatorilor.
Genealogic vorbind, din punctul de vedere al tipului de strădanie în care s-a angajat, de astă dată, Ioan Holban se poate spune că Literatura română de azi: Poezia. Proza pare să fie înrudită cu istoria literară în portrete contemporane apărută în 2003. Autorul nu se încurcă în structurarea materialului după criterii mai elaborate, rezumându-se să adiţioneze portret literar după portret literar. Începând – foarte abrupt – cu poezia, el continuă cu ea până la p. 984, altfel spus aproape o mie de pagini, dedicând prozei următoarele şase sute. Într-o apreciere cantitativă se poate deci observa că literatura română postbelică pe care, fără să o spună expres, o are în vedere portretistul îi pare mai semnificativă sub raport liric decât prozastic. Ca număr şi ca valoare, în viziunea holbaniană predomină poeţii. Nu este o surpriză că lucrurile stau aşa în ţara unde „românul s-a născut poet“. Surpriza este că evaluatorul a luat foarte în serios acest celebru adagiu anonim, propunându-şi să îi ofere, pe spaţii ample, cazuistica, ilustrarea. Ar trebui înţeles deci că în cultura contemporană de pe la noi poezia este genul predominant şi structurant ori că evaluatorul are un apetit mai mare pentru ea? Sunt mai mulţi poeţi români buni în mod natural, ca să zic aşa, ori, când vine vorba despre poezie, sufletul criticului se deschide mai abitir decât în faţa prozei? Cel care contemplă marea desfăşurare de energii investite în portretele poeţilor ajunge curând la convingerea că Ioan Holban vrea să demonstreze persuasiv că, măcar după 1950, România a devenit o ţară de poeţi.
Rămâne, desigur, şi suspiciunea că proza presupunând o cantitate mai zdravănă de pagini, acumulări pe mari suprafeţe, s-ar prea putea ca tragerea de inimă la lectura ei să nu fi fost la fel de mare ca şi în celălalt caz. Cu o plachetă de versuri timpul lecturii se dovedeşte doar preambulul timpului reveriei, iar în total nu presupune o mare cheltuială măsurabilă obiectiv de ceasornice, precumpănind mai cu seamă travaliul reflexiv, muncile interiorităţii. Interpretarea evidenţei precumpănirii poeziei comentate în acest volum poate conduce deci cu uşurinţă la reflecţii despre siestă şi tihna moldavă, ca şi la profilul psihologic al altminteri harnicului şi tenacelui comentator de literatură. De ce nu? O anume distanţare umorală de proză poţi desluşi la Ioan Holban şi îndărătul unor concluzii ale lui. Căci, făcând portretul-robot al prozatorului perioadei discutate, el chiar spune că „Proza contemporană începe într-un peisaj dezolant, cu un prozator realist căruia nu-i plac, în epică, ficţiunile şi metafora, cu o identitate dilematică“ (p. 994). Cum să te miri, atunci, de gustul amar, sau cel puţin dubitativ, pe care simţi să i-l lasă o asemenea realitate „de teren“?…
Dar dacă aşa începe proza postbelică românească, apăsată de presiunile ideologice ale stalinismului, cum continuă ea? Sentimentul este că, deşi analiza prozei lui D. R. Popescu, Nicolae Breban ori Augustin Buzura nu lipseşte, după cum nici a celorlalţi protagonişti ai seriei de opere notabile din ultimele şapte decenii, criticul nu urmează din toată inima tribulaţiile romanului şi ale prozei scurte româneşti. Ceva, nu se poate spune exact ce, pare să îl reţină dintru început. Aici portretele merg înainte fără a debuşa într-o viziune generală, cum propunea eseul B, D, P (de la numele „triunghiului“ de rezistenţă E. Barbu – Petru Dumitriu – Marin Preda cu care proza românească a momentului inaugural comunist ieşea din marasm), cu care îşi inaugura excursul în acest domeniu. Concluzia nu poate fi decât că autorul nu se simte la largul lui, chit că nici acolo unde se simţea, pe tărâmul poeziei, nu se închega nimic dincolo de analizele propriu-zise.
Să fi fost însoţită cartea de o introducere explicativă în privinţa modelului teoretic, a criteriilor selecţiei şi a motivelor care au dus la configurarea actuală a cărţii (aproape două treimi despre poezie, peste o treime despre proză), s-ar fi înţeles mai clar ce şi cum urmăreşte să întreprindă criticul. După Constantin Coroiu,

el are ambiţia să cuprindă tot tabloul literaturii noastre din ultimele aproape şapte decenii, unde, în viziunea sa, geniile sau marile talente „convieţuiesc“ armonios cu caracuda, în sensul junimist al acestei vocabule. Dintre criticii din generaţia lui, poate doar Alex Ştefănescu mai este atât de „democratic“, cu deosebirea că Ioan Holban nu face muncă de sanitar, ci îi tratează pe toţi cu aceeaşi înţelegere, cu aceeaşi seriozitate şi, uneori, cu nemeritată atenţie. Critica lui Holban rămâne una eminamente afirmativă, ca să nu spun admirativă. Un critic se autodefineşte însă nu numai prin ceea ce admiră, ci şi prin ceea ce neagă.